Avem stres, iară iubirea de moşie e un chin
0
Toţi deştepţii invitaţi prin emisiuni se înfoaie la noi, cică să evităm stresul, fiindcă ăsta ne omoară, de fapt. Nu ţigara, nu cinzeaca, nu slăninuţa afumată, ci nervii.
E foarte simplu să-i spui cuiva: da´ fii, dragă, calm! Nimic nu-l scoate mai tare din sărite pe un individ nervos decât să-i confirmi că e nervos. Sau, şi mai rău, să-l sfătuieşti să nu mai fie nervos.
Nu-ţi trebuie motive speciale să-ţi sară ţandăra. E suficient să ieşi din casă, fie şi până la ghena de gunoi, unde un dobitoc a lăsat capacul deschis, dezvăluindu-le astfel parola de acces şobolanilor cu abilităţi alpinistice.
Dacă treci şi de pragul ruginit al blocului, situaţia se complică. Strada e plină de haite de elevi care merg în zigzag, zici că trage cineva cu puşca după ei. Asta pentru că stau numai cu ochii în telefoane şi textuiesc, în timp ce plescăie gumă şi au urechile plombate de căşti. Bicicliştii te depăşesc în viteză la doar un milimetru distanţă, adică dacă talpa ta greşeşte tocmai atunci direcţia, cădeţi grămadă, ca la Turul Franţei.
Dacă obişnuieşti să mergi cu transportul în comun, am veşti proaste. Ai mai multe şanse de supravieţuire dacă fumezi trei pachete pe zi şi te îndopi cu cârnaţi. Stresul despre care bolborosesc ăştia la TV are cuibul în autobuz. Ringtone-urile de la telefoanele mobile sunt nişte răgete înregistrate probabil în safari, prin Kenya. Potrivit unei legi care nu-i a lui Murphy, deocamdată e a mea şi-a altora, cu cât are cineva un ringtone mai nasol şi volumul e mai ridicat, cu atât răspunde mai târziu, ca să-ţi prăjească ţie urechile. Îi trebuie un ceas până scoate telefonul de prin haine, de zici că-l avea băgat în chiloţi, apoi se uită lung ca un chiomb, încercând să distingă pe ecran cine-l deranjează în tramvai. În acest timp, noi căpiem, vrem să i-l smulgem din mână şi să i-l îndesăm pe gât, măcar să ştie unde-l găseşte când mai sună.
Cobori şi vrei să arunci hârtia de la îngheţată, dar n-ai unde, fiindcă în România coşurile de gunoi sunt pe cale de dispariţie, ca pelicanul creţ sau ciuboţica cucului. Nu-ţi rămâne decât să înghiţi cocoloşul, altfel nu scapi de el.
Apropo, alte edificii la care n-ai acces dacă eşti prin oraş sunt wc-urile publice. Unii susţin că există, dar nimeni nu le-a văzut vreodată, sunt ca oamenii-lup. Dacă te-apucă vreo crampă în stradă sau ai o vezică mai emotivă, alergi cu picioarele în ics până-n prima cofetărie, unde te rogi de tanti să-ţi dea cheia de la budă, promiţând că ulterior vei cumpăra un kil de pricomigdale. Nu recomand nimănui să se aburce în wc-urile ecologice, fiindcă va ieşi de-acolo cu ficatul pămătuf. Dar, vorba experţilor, renunţaţi urgent la stres!
Se încarcă comentariile...
