Au început probele scrise la examenul de Bacalaureat

FOTO Eduard Enea

Nu sunt speranţe că anul acesta rezultatele vor fi mai bune, comparativ cu anii trecuţi. Potrivit datelor din Sistemul Informatic Integrat al Învăţământului din România (SIIIR), în anul şcolar 2015-2016 existau înregistraţi 161.448 de elevi în anii terminali de liceu (clasele a XII-a zi şi a XIII-a). Înscrişi la Bacalaureat,  114.993 (71,23%), provin din promoţia curentă.

Avem un număr de 46.000 de elevi care au ales să nu se înscrie la examen, nefiind siguri pe posibilităţile lor de a trece de un examen relativ pretenţios.

Prima explicaţie

Aceşti elevi au intrat în clasa a IX-a în 2012, când liceul era singura alternativă educaţională. Unii cu note de 2, 3, 4. Ce puteau alege, când învăţământ profesional nu exista?

Absenţa alternativelor educaţionale, a traseelor educaţionale diverse, obligă toţi elevii, au sau nu au resursele necesare, să parcurgă un traseu pretenţios, cel liceal, care-i obligă să înveţe şi integrale şi derivate, fizică cuantică, structuri algebrice, critica şi teorie literară.

Nu toţi au înclinaţii şi aptitudini pentru toate aceste capitole ale ştiinţelor exacte şi teoriei literare. Şi nu toţi ar avea nevoie de ele într-o viaţă de adult, în care să-şi valorifice trăsăturile care le definesc personalitătile.

În loc ca şcoala să se plieze pe nevoile şi interesele elevilor, se întâmplă exact invers. Şcoala îi bagă pe elevi într-un adevărat Pat al lui Procust, într-o cămaşă de forţă. În care unii (30%) se descurcă, iar alţii, 70%, nu se descurcă.

Aşa se face că procentele de promovare la Bacalaureat, de 45%, 44%, înregistrate în anii 2011, 2012, „scurtate” şi acestea pentru că fraude s-au produs totuşi, conduc cam la acest procent de elevi care se descurcă cu forţe proprii: 30-35%.

Dacă adăugăm şi lipsa de eficientă a sistemului educaţional, lipsa controlului asupra rezultatelor fondurilor consumate, faptul că în educaţie nimeni nu dă socoteală de nimic, avem tabloul aproape complet al şcolii de azi.

În tot acest scenariu elevii sunt victimele sistemului.

• Nu au de unde alege trasee educaţionale adecvate propriilor lor personalităţi.
• Profesorii nu au grade de libertate prin care să particularizeze demersul didactic la caracteristicile colectivului de elevi cu care lucrează.
• Nu există salarizarea profesorilor după performanţa şi rezultatele muncii, materializate în progresul şcolar al elevilor
• Curriculumul şcolar nu ţine cont de explozia tehnologiilor, de globalizare, de alte provocări ale lumii de azi. Este complet aiurea ca astăzi să înveţe elevii după un plan cadru existent şi în urmă cu 50 de ani.
• În curriculum nu există dimensiunile aplicativ-practică, interdisciplinară, generatoare de învăţare continuă.

În învăţământul rural situaţia este şi mai dramatică

În lipsa unui control din partea primarilor şi a Inspectoratelor Şcolare, cu dascăli în majoritate neperformanţi, respinşi de alte sectoare de activitate, cu profesori de sport care predau şi limbi străine, este clar că rezultatele nu pot fi altele.

Doar 2-3% dintre absolvenţii din rural ajung la facultate, iar fraudele de la examene ascund realitatea cruntă. De altfel, în judeţul Giurgiu, predominant rural, 64 de profesori inspectori, directori, au fost trimişi în judecată pentru fraudarea Bacalaureatului din 2013. La Evaluarea Naţională, aceleaşi judeţe, Giurgiu, Teleorman se plasează la coada clasamentului, fără ca instituţiile statului să întreprindă vreo măsură.

Şcolile din rural în care se face învăţământ simultan începând cu clasa a I-a, cu un număr mic de elevi (14-20), gimnaziile prost managerizate de directori numiţi politic din clientele de partid, lipsa oricărui control până la examenele naţionale, reprezintă o altă faţetă a explicaţiilor.

Lipsa de reacţie a instituţiilor abilitate să constate şi să rezolve problemele din educaţie reprezintă  o lipsă de responsabilitate incredibilă.

Trec anii şi nu avem comisii formate din experţi independenţi, sau parlamentare, sau guvernamentale, care să facă o radiografie a şcolii la un moment dat, să propună soluţii care să fie adoptate la nivel politic pentru un ciclu şcolar de 12 ani. De exemplu, pentru rural s-ar impune „discriminarea pozitivă” a profesorilor. Locuinţă gratuită, terenuri în concesiune, transport gratuit, sporuri considerabile la salariu etc. Faţă de câţi bani se fură în administraţiile locale, acestea reprezintă mizilicuri.

„Reformele” imaginate de mai toţi miniştrii care au trecut pe la ministerul Educaţiei (şi nu puţini, vreo 20), mai mult au bulversat scoala, pentru că au fost înlocuite imediat de alte „reforme”, imaginate de urmaşii lor.

Această stare de fapt are reverberaţii puternice în toată arhitectura economică. Fără educaţie şi formare profesională de calitate nu avem o piaţă a muncii relevantă, fără aceasta nu avem o economie competitivă şi atractivă, în absenţa căreia nu putem avea un nivel de trăi cât de cât decent.

E simplu, pentru cei care ar avea datoria să înţeleagă. Dar sunt interesaţi de cu totul alte obiective.

Fără discuţii ample în toată societatea, fără expertiza oferită de experţi apolitici,  fără măsuri adoptate la nivel politic, ne rămâne să plângem, an de an, situaţia dramatică a educaţiei din România.