Asta înseamnă să trăieşti la întâmplare. Leac pentru societate

Eu cred că am pierdut raţiunea binelui şi a răului. Asta înseamnă să traieşti la întâmplare. Nu vreau ca în roşeaţa pomeţilor mei să zacă ruşinea de a nu fi vorbit mai devreme. Vraciul meu e un condei. Asta e voinţa unui om care nu vrea să trăiască hai-hui. Iar pentru unii sper să devină un leac pentru societate. Presa a devenit povestea unor oameni care nu trăiesc la întâmplare dar trăiesc printre întâmplări.

Eu cred că am pierdut raţiunea binelui şi a răului. Asta înseamnă să trăieşti la întâmplare. Nu ştiu cum se face că rătăcirile astea sunt de carusel: ludice, naive şi păcătoase, ca stăruinţa unui copil bezmetic chinuit de curiozitatea menirii şi a aflării-cine, de ce, pentru ce, până când?! Astea sunt turmentele primei vârste. Norocul nostru este că nu le lepădăm niciodată. Tot ce ştiu este însă că peste ani, aşa cum se întâmplă şi acum, o să dau hârtia pe obraz şi cerneala pe sânge: nu vreau ca în roşeaţa pomeţilor mei să zacă ruşinea de a fi nu vorbit mai devreme.

I-am dăruit astăzi unui prieten un volum din recenta mea carte. Iar aici, fac o paranteză: sunt oameni care ştiu să dăruiască o carte şi oameni care nu ştiu să facă ofranda livrească. Mult mai trist: sunt oameni care nu au habar cum să primească o carte. E drept că ori de câte ori iei o fiinţă cu copertă întâia dată în mâini nu e ca şi cum ţi s-ar fi pus întâiul prunc născut pe braţe, dar fără să vrei, se întâmplă să fie aceeaşi plăsmuire ca cea a unui nou-născut. Din fericire, ai mei practica morala protocolului editorial şi mulţi dintre ei şi-au făcut din bibliotecă templu. Dar să revenim. Inculpatul m-a întrebat senin de ce scriu. Am resimţit însă că interogarea scopului era doar o îndulcire a unei întrebări mai sângeroase, a unui complement care avea să aducă vorba nu despre Personaje, aşa cum se întâmplă în clevetelile noastre cotidiene despre cărţi, ci despre Persoane.

Pentru un scriitor, intotdeauna Persoana şi Personajul se îngână, nu de puţine ori revărsându-şi sufletul în condei şi terminând prin a fi, vorba lui Barthes, „o fiinţă de hârtie”. Dar când apuci făptura asta de mâinile ei strânse într-un cotor, când îi mângâi obrajii rumeni şi tencuiţi de haina unei coperte, când o cunoşti lăsând-o să ţi se spovedească filă cu filă, atunci înseamnă că omul de hârtie e la mâna ta. La propriu, şi la figurat. De altfel, destinul unei cărţi e o opera aparta, mereu deschis şi la învoiala publicului, acest zeu plural şi manifest prin conştiinţa publicului.

Sunt unii oameni pentru care a scrie înseamnă, mai simplu spus, dincolo de piruietele şovăielii, a-ţi da un destin. E un sentiment bizar şi creator în care neputinţa umană bate moneda unor lumi posibile, în care legile sunt făcute, de la un punct, de un instrument al judecăţii şi de o patrie de juraţi: gustul, respectiv publicul. Fireşte, zeitatea asta e o făcătură ludică şi totuşi o dovadă pură a omului neputincios: mereu rămâne un rest nesatisfăcător dar plin, un freamăt al celor care nu se împărtăşesc pe de-a-ntregul cu cele scrise de tine.

Dar într-o societate postmodernă, scriitura a devenit un bun de consum. Pentru cei tradiţionali însă, e încă un consum de sine. A scrie înseamnă a te confrunta cu maniile şi fobiile tale, cu plăcerile celor mulţi şi cu mulţumirea celor puţini, de cele mai multe ori. Câtă vreme între bine şi rău e o împotmolire crudă, unul stând pentru altul şi invers de la om la om, a scrie înseamnă să nu trăieşti la întâmplare.

Sunt lucruri pentru care o cronică de viaţă nu e suficientă. Acestea sunt, de cele mai multe ori, scenariile care au nevoie imediată de critica unui regizor social, a unor actori care au jucat în comedii politice şi drame morale, a unor scribi care ştiu că orice felie de scris e anafură pentru cei care îşi păstrează pântecul nesăturat de lectură. Mai mult decât atât, sunt lucruri pentru care o replică târzie te face părtaş la o poveste de culise şi nu la o scenetă de agora. Fireşte că unele articole seamănă uneori cu un teatru ambulant, jucat prin atâtea colţuri şi pentru atâţia ochi încât rezultatele sunt discreţionar disjunctiv-exclusive: fie publicul devine la rându-i migrator, satisfăcându-şi pătimirea estetică şi culturală urmând mişcarea de teatru, fie rămâne neclintit şi rece. Pentru acest din urmă fapt, explicaţia este una simplă: se întâmplă ca publicul să vrea un spectacol, nu o lovitură de teatru. Or, uneori, scrierile cotidiene sunt o scrimă tacită.

I-am spus aşadar tovarăşului   cele ce vi le-am spovedit mai sus: nu vreau ca în roşeaţa pomeţilor mei să zacă ruşinea de a fi nu vorbit mai devreme. E voinţa unui om care nu vrea să trăiască hai-hui. Şi de aceea, scrie. Vraciul meu e un condei. Iar pentru unii, mai bine mai târziu decât niciodată, sper să devină un leac pentru societate.

Uitaţi-vă în jur: de la gazeta de perete la editorialele provilegiate, aproape la superlativ – dacă e îngăduită o asemenea ispravă plastică- presa a devenit povestea unor oameni care nu trăiesc la întâmplare dar trăiesc printre întâmplări.