„Arta conversaţiei civilizate”

După mai multe reflecţii „rău-famate” pe tema limbajului licenţios, cred că a venit vremea să ne ocupăm şi de nivelul elevat al limbii, la care, din păcate, ajung tot mai puţini concetăţeni.

Mă gândeam cu nostalgie la intelectualii de altădată, la profesorii şi chiar elevii şi studenţii mei, când, tot navigând pe Internet în căutarea unor mărturii, am dat peste un text al Doriei Niculescu, publicat cu patru ani în urmă, şi care este o delicioasă introducere la tema de care ne vom ocupa mai pe larg în numărul viitor. Mi-am permis, aşadar, să-l reproduc aici, din admiraţie pentru prospeţimea lui şi pentru vivacitatea stilului autoarei. (Textul este publicat integral şi revizuit tacit.)

Arta conversaţiei civilizate. Cum să te porţi/vorbeşti frumos, când restul lumii e praf

O să încep acest text cu o secvenţă din viaţa mea, petrecută „cu ceva timp în urmă” (nu contează cât de demult, nu? OK then, atunci nu scriu). Eram în maşină cu cineva care îmi spunea nişte treburi serioase, nişte lucruri smulse oarecum din „fundul fiinţei sale”, nu din acelea tip „am fost dimineaţa să umflu nişte roţi la o benzinărie”(respectiv, cucu-vax). Eu însă mă uitam pe geam şi aveam o atitudine aproape sfidătoare. Ştiu, părea că nu aud ce spune, însă auzeam foarte bine, ba mai mult decât atât, chiar înţelegeam. Numai că eram atât de întoarsă pe dos, încât nu puteam să arăt că înţeleg sau că empatizez atât cu neputinţa, cât şi cu suferinţa sau, de ce nu?, cu durerea lui.

Ce se întâmpla de fapt?

Simplu. Omul îmi spusese la un moment dat (înainte) nişte lucruri aiurea, nepotrivite, iar eu nu reuşeam să mi le scot din minte. Nefiind o tălâmbă si nici o cană fără fund, în care orice suc se varsă în secunda doi pe partea „cealaltă”, ţin foarte bine minte lucruri, vorbe, imagini sau situaţii, iar când vine vorba de ceva sau de cineva important, cu atât mai mult.

În mine, fix la intrarea în fiinţa mea, strigau să iasă afară nişte porniri incredibile, îmi venea să-l mângâi, să-i iau căpşorul în mâini şi să-i spun că în viaţă toate trec, că uneori există lupte pe care nu le pot duce alţii pentru noi, că trebuie să-şi adune forţele, multe, multe lucruri care i-ar fi făcut cred bine, mai cu seamă că îmi era tare drag ca om şi le-aş fi spus din inimă, nu din „tălpi”(ca dovadă, iată, le-am ţinut adânc în mine, încât am ştiut să reproduc după un timp tot ce am gândit atunci).

Numai că nu am putut să fac nimic, m-am blocat. Mi s-a părut că nu merita să spun cu voce tare ce simt, ce gândesc, şi nu merita să fac niciun gest uman, întrucât nici el, la rândul lui, nu se purtase cu mine aşa cum aş fi meritat. Înţeleg şi am înţeles mereu bărbăţii cu personalităţi puternice şi caractere dificile, le-am înţeles bărbăţia şi aparenta duritate, dar atunci când cele scrise mai sus se transformă în agresivitate, balamuc şi îmbrânceală extremă, devin crudă şi „monstruoasă” la rândul meu (nu că mi-ar plăcea asta, dar nu mai pot să suport atitudinile aiurea, nu mai pot, e ceva organic, nu le mai pot tolera).

Şi acum (hi, hi) putem să dăm drumul textului…

Editura Humanitas a lansat pe „tomberon” (joke! joke! this is a joke!) o carte semnată de Margaret Shepherd & Sharon Hogan, intitulată „Arta conversaţiei civilizate”. Poate o să vi se pară desuet sau chiar caraghios să cumpăraţi o carte care nu face altceva decât să amintească (hm, şi această carte, ca multe altele de acelaşi gen, e scrisă cam prăfuit şi cam convenţional, eu dacă m-aş apuca de scris cărţi în care să punctez lucruri de bun-simţ aş face-o într-o altă manieră; ca idee, un tânăr în 2010 are nevoie de un alt limbaj şi un alt gen de abordare pentru a putea baga ceva la/în cap, modul cum sunt scrise aceste cărţi e un pic „gramofonistic”, colorat vorbind…) cum să faceţi şi cum să discutaţi/comunicaţi NORMAL, FIRESC, SIMŢIT, ba chiar GALANT, DELICAT când vă aflaţi în preajma oamenilor iubiţi, a necunoscuţilor etc. Teoretic, cărţile de tip „educaţional” ar trebui să vină în completarea celor şapte ani de acasă, a informaţiilor adunate în adolescenţă şi tinereţe, însă, părerea mea, nici dacă SE ÎNVAŢĂ nu e tocmai rău, în fond, a învăţa din cărţi în al doisprezecelea ceas (dacă până atunci, respectiv ceasul al doisprezecelea, nu se cunosc principiile simple ale unei comunicări reuşite) nu e o ruşine, cum nu e o ruşine să faci liceul sau o facultate la cinzeci de ani. Dimpotrivă, înseamnă asumare, înseamnă determinare, înseamnă dorinţa de a schimba ceva. Genial!

Cartea furnizează informaţii legate de „do’s” şi „don’t”-urile specifice multor situaţii în care se poate afla o persoană, sfaturi pentru oricine e interesat să afle cum să comunice mai bine şi mai coerent cu diverse tipologii umane (în diferite momente ale vieţii, spre exemplu, sunt înfăţişate idei despre cum să comunici o veste proastă sau cum să interacţionezi cu un om aflat în suferinţă). De asemenea, veţi mai afla din carte cât de uşor e să gafaţi atunci când nu ştiţi sau nu aveţi toate datele unei „probleme”, cum să vă cereţi scuze, cum să răspundeţi unei persoane agresive sau să contracaraţi o atitudine agresivă GENTIL şi ELEGANT, sunt prezentate informaţii despre critică, despre arta de a vă exprima admiraţia, nemulţumirea sau cum să primiţi un compliment (şi să răspundeţi la el) oricare ar fi diferenţa dintre o conversaţie cu un copil, un adult, un senior sau un posibil partener. În fine, să nu vă plictisesc cu descrierea cărţii, sunt multe idei bune (deşi, repet, se simte că nu e o carte scrisă de cineva care are treizeci de ani!) şi folositoare, mai cu seamă că, din câte vad eu, lumea în care trăim (mă refer la România, pentru că afară, turistă fiind, nu am timp să simt pulsul oamenilor şi al societăţii) s-a umplut de ghiolbani, ciobani, mârlani, cocalari, prostovani, nesimţiţi, bădărani – şi cu corespondentele (nici nu ştiu cum e corect, scuze, sper ca am scris corect!) la feminin –, agresive, urâcioase, certăreţe, bârfitoare, rele, tupeiste, prost-crescute şi n-am timp să mai scriu, fiindcă idei despre ce se întâmplă pe afară, pe stradă am destule, slavă Domnului!

***

Ce mă intrigă pe mine (de menţionat că, fiind „colerică” la bază, mai scap şi eu pe arătură, însă am învăţat să repar prostii sau, şi mai bine, să le evit în ultimul moment, precum evită un şofer un accident grav cu posibile consecinţe dezastruoase) e că oamenii refuză să înţeleagă că, de cele mai multe ori, ceilalţi nu sunt datori să înghită atitudini agresive, că toată lumea are sau se loveşte de un anumit soi de probleme (cine are bani n-are destui, cine n-are, n-are, cine e fericit află că nevasta cine ştie ce a făcut, altul îşi pierde jobul, dar are o familie minunată, alţii au sănătate şi bani, dar copii betegi, sunt „n” situaţii în care oamenii nu le au pe toate) însă asta nu justifică răcorirea pe spinarea celor din jur, nici îndepărtarea celor care contează ori bruscarea lor. Câteodată, dacă nu cumva întotdeauna, tonul face muzica, iar conversaţia umană, firească, decentă (de umor nici nu mai am curaj să scriu, fiindcă eu una abia îl mai vad pe ici-colo!) ajută şi ea ca oamenii să interacţioneze mai bine unii cu ceilalţi.

Ştiu. Mulţi dintre voi o să spuneţi că „dacă te porţi ca o zână sau ca un zân” lumea te ia de fraier/-ă “ sau că „atunci când vin toate peste tine şi eşti la capătul puterilor, nu mai ai control”. De acord. Însă, repet, oamenii, cei din jur, nu merită să fie bruscaţi sau scuturaţi din cauza unor motive de genul celor menţionate anterior. Fiindcă nu e OK. Pur şi simplu.

Cineva îmi spunea la un moment dat că nu ştie cum să se poarte cu mine pentru că sunt foarte senzitivă şi foarte atentă la ce se întâmplă în jur. Eu nu cred asta. Cred că oamenii care spun asta, o spun pentru ei mai degrabă, pentru că se simt cu musca pe căciulă, ştiu că nu sunt tocmai uşor de suportat şi că nu procedează întotdeauna aşa cum ar fi normal (NU! DE FAPT NU ASTA VOIAM SĂ SPUN, CI CĂ NU PROCEDEAZĂ CUM AR FI FRUMOS. FRUMOS E MAI BINE DECÂT NORMAL, OK?) prin urmare încearcă să arunce ouşoarele în curtea alăturată şi susţin că, vezi Doamne, ceilalţi sunt „prea senzitivi şi prea delicaţi”, fapt care e peste măsură de deranjant…

Nu cred. Purtările OK, comunicarea grozavă, conversaţia ACEEA sunt nişte unelte psihice care, odată stăpânite (sau odată învăţat mecanismul de funcţionare) pot aduce numai beneficii. Cuvintele sunt cele care fac diferenţa, ele sunt cele care au puterea de a transforma o frază oarecare într-un paradis sau un iad. Vorbele şi comunicarea civilizată, simţită, frumoasă, CALDĂ, sunt cele care deschid sau, dimpotrivă, închid uşi, dacă nu cumva lumi.

Şi da, având în vedere (din nou scriu/spun asta) că am ajuns să trăim într-o lume de „scuipători/scuipărici de seminţe”, orice lectură care pune punctul pe i sau învaţă cititorul ca la şcoala generală „Ana are mere”, „nu jigni, Costele”, „învaţă să spui mulţumesc” sau „nu mai face paradă cu neputinţa ta, Georgică” e mai mult decât binevenită. Pentru că, da, e drept, e important să spunem „bună ziua” sau „sărut-mâna” atunci când intrăm undeva, însă de acolo începe greul. De la „bună ziua” încolo (ŞI ÎN ORICE MOMENT AL VIEŢII ŞI AL ZILEI, DAAAA????) se vede exact cine suntem, cât putem, cât vrem, cât am învăţat şi ce ne defineşte.

PS. Dedicat cocalarilor (and girls too, că şi coca-girls îs destule!) şi celor care nu cunosc traducerea în română a expresiei „nu ai bun-simţ”. Cărţi precum „Arta conversaţiei civilizate” nu vă învaţă cum să aveţi şi mai mult tupeu, cum să fiţi si mai nesimţiţi, cum să daţi şi mai bine cu bâta în baltă, să vă răstiţi sau să zbieraţi la cei din jur (sau la cei care vă iubesc) cum să folosiţi din cinci in cinci minute cuvinte ca „aia mea” sau „să-mi bag/să-ţi fac/să-ţi dau diverse, în diverse locuri etc.” …şi tot aşa. Deci, nu cheltuiţi 200 sau 300 de mii de lei vechi degeaba, mai bine cumpăraţi-vă nişte bere de banii ăştia. Şi nişte seminţe lângă, cum altfel?!

PPS. Scuze pentru „praf”(din titlu). Nu găseam un cuvânt mai băţos care să întărească ideea, aşa ca m-am oprit la „praf”. Da’ nu-mi place, să ştiţi!