#art26LEN. Şcoală pe bune. Nu pe vorbe
0Un fapt de viaţă îmi e limpede ca lacrima: în anul de graţie 2020, (peste) nouăzeci la sută din protagoniştii individuali şi instituţionali ai Educaţiei în România – miniştri, secretari de stat şi toţi ceilalţi, de sus de tot şi până în sălile de clasă din cătune, oraşe mici, oraşe mari, Capitală – au instincte de leadership atrofiate în proporţie de (peste) nouăzeci la sută, dacă le-au avut cândva în bună stare de funcţionare.
Nu ştiu. Nu vor. Nu pot.
Le e lehamite. Le e frică. Nu le pasă.
Sunt sătui până peste cap de starea vai-mama-ei a Şcolii ca sistem pe care, ca într-un pervers, sado-masochist joc autodistructiv, chiar ei înşişi au creat-o, o girează şi o întreţin halucinant, incapabili parcă structural să depăşească primele trei etape dure şi dureroase ale curbei oricărei schimbări, (negare, furie, abandon), să se desprindă decisiv către explorarea / testarea / validarea unor posibilităţi noi, mai bune, şi, respectiv, să ancoreze aceste noi posibilităţi într-o cultură sistemic-organizaţională constructivă, pe care sunt convins că toţi şi-o doresc, pe bune. Şi, îndrăznesc să afirm, ne-o dorim toţi. Eu, da. Voi, nu? Dacă da, atunci de ce suntem atât de duşi cu pluta încât ne flagelăm clipă de clipă peste tot cu inconştienţă şi să pocnim fluierele picioarelor cu levierele, urlînd bezmetic că ne doare şi că n-am avut noroc pe lume, aşa cum facem acum?
Şi totuşi…
Există, totuşi, sub zece la sută din protagoniştii individuali şi instituţionali ai sistemului public al Educaţiei în România, pe care eu îi numesc pinguini cu inimi de aur (trimitere directă la fabula organizaţională clasică Un păun în Ţara Pinguinilor) şi care, în acelaşi an de graţie 2020, aspiră la cu totul altceva.
Ei ştiu, vor şi pot.
Nu le e lehamite. Nu le e frică. Le pasă.
(Poate că) s-au săturat şi ei de cum arată Şcoala noastră acum şi cred în steaua lor, şi în şansa de a da României pe bune o Şcoală pe bune, aşa cum Ţara asta merită. Acestora, întâi de toate, dar şi tuturor celorlalţi – în fond, fiecare din noi avem dreptul la mântuire – le dedic cartea de faţă, ce dă raportul de stare la zi şi spune povestea adevărată a celei mai dure componente a schimbării paradigmei comuniste a Educaţiei, aici, pe eternele, tulburătoarele şi fascinantele noastre plaiuri mioritice: arhitecturi curriculare de secol XXI pentru o Românie de secol XXI – proiect strategic, posibil de pus în fapt prin activarea articolului 26 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, oferind elevilor din clase a V-a şi/sau a IX-a arhitecturi curriculare de secol XXI, ce ar fi urmat să facă obiectul pilotării începând cu anul şcolar 2020-2021, într-un exerciţiu de leadership politic şi de politici publice educaţionale fără precedent pentru România, din 1990 şi până azi.
Pentru conformitate, articolul 26 din LEN stabileşte următoarele:
Ministerul Educaţiei […] poate stabili, prin hotărâre a Guvernului, funcţionarea în sistemul de învăţământ preuniversitar a unor unităţi-pilot, experimentale şi de aplicaţie.
Mai în glumă, mai în serios, afirm că articolul citat este, de departe, cel mai tare enunţ din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1 / 2011, lege organică. El permite explicit, prin voinţă politică directă (Hotărâre de Guvern), decuparea din peisajul instituţional preuniversitar – ale cărui instincte de leadership autentic, cum spuneam, sunt atrofiate în proporţie de peste 90% - a acelor comunităţi şcolare (gimnazii, licee), sub 10% din total, dispuse (şi pregătite, în bună măsură) să-şi asume scoaterea Şcolii ca sistem din paradigma curriculară profund comunistă, a planurilor-cadru-tabele unice-paturi ale lui Procust obligatorii pentru cohorte de câte 150000-160000 copii anual, creând oferte curriculare suple, deschise, mult mai eficiente, pe care le caracterizez prin două sintagme de secol XXI: curriculum oferit de şcoală, respectiv curriculum la decizia elevilor, din oferta şcolii.
În septembrie-octombrie-noiembrie 2019, peisajul politic din România se limpezise suficient de clar pentru a indica posibilitatea ridicată a învestirii unui Guvern în care portofoliul relevant pentru acest studiu de caz să revină actualului ministru al Educaţiei şi Cercetării. Această posibilitate s-a şi materializat în 4 noiembrie 2019, când noul Guvern a depus jurământul de credinţă în faţa Preşedintelui României.
Forma politică devenise fapt.
La rând, urma fondul.
Adică, schimbarea paradigmei curriculare prin activarea art. 26 LEN.
În intervalul ianuarie-februarie 2020, lucrurile au mers rezonabil – sub ritmul şi eficienţa pe care mi le-aş fi dorit pentru materializarea proiectului şcolilor-pilot, dar acceptabil din perspectiva unei instituţii hiper-încremenite în rutinele caduce ale funcţionalităţii sale de bază. Mă refer la Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi, îndeosebi, la mecanismele decizionale înrădăcinate de ani buni în această instituţie, de prea multe ori anacronică în raport cu menirea sa strategică faţă de societate. Asta e. E un fapt de viaţă de politici publice, confirmat în nenumărate circumstanţe, altminteri performanţa reală a sistemului public al Educaţiei din România nu s-ar situa – trist, nedorit, dar cât se poate de specific şi măsurabil – printre ultimele în Uniunea Eiuropeană.
După care, insidios dar perfect sesizabil, filmul a început să se destrame şi să se rupă. Martie, aprilie, mai… Greu tare!... Tare greu!... Tergiversări şi amânări cu săptămânile, prea puţin ori deloc justificate… Asumări cu jumătate de gură, cu frica pătrunderii într-un univers al schimbării total necunoscut, poate neprefigurat de la bun început, şi acum devenit brusc realitate de gestionat ministerial… Decizii trase cu forcepsul, după zeci şi zeci de iteraţii de lobby… Dar, mai presus de toate, încălcarea angajamentului de onoare cu care am decis că pornim la drum, în echipă, ministrul şi eu:
- Crearea unei structuri distincte, în organigrama MEC, având ca unic scop generarea şi coordonarea procesului pilotării
- Subordonarea directă a structurii sus-menţionate ministrului Educaţiei şi Cercetării
- Coordonarea acestei structuri de către subsemnatul, învestit fiind cu autoritatea formală necesară îndeplinirii unui obiectiv de politici publice educaţionale fără precedent, începând cu anul şcolar 2020-2021
Şi atunci am decis alt curs de acţiune (cel relatat în cartea-raport de stare ce va apărea până duminică, 6 decembrie), punând la dispoziţia cititorilor întreaga bază documentară specifică unui studiu de caz solid construit, lăsând faptele să vorbească de la sine.
Că intrarea cu acte în regulă în echipa subordonată direct oricărui ministru este un fapt eminamente politic, e în afara oricărui dubiu. Probabil, enunţul anterior este cu atât mai adevărat cu cât potenţialul coechipier nu este afiliat politic, aşa cum este cazul meu. Am la activ suficient de mulţi ani de lectură, practică şi consultanţă de leadership la nivel de top pentru a afirma cu subiect şi predicat faptul că animalul politic de top este hiper-hiper-hiper-precaut când vine vorba să-şi alcătuiască echipa cu care urmează să lucreze nemijlocit. Primele cinci criterii de validare esenţiale pe care eu le enunţ sunt următoarele:
- Noul venit NU ESTE AMENINŢARE la scaunul demnitarului; pe româneşte, obiectivul noului-venit nu este să-l sape pe decident, pentru a-i lua locul
- Noul venit POATE FI CONTROLAT de către demnitar, prin pârghii de acces la punctele sale slabe / slăbiciunile omeneşti inerente naturii noastre umane (şantajabilitate stick&carrot pe sinecuri, funcţii, protecţie etc.)
- Noul venit ESTE LOIAL demnitarului şi/sau proiectului pentru realizarea căruia a fost acceptat în echipă
- Noul venit ADUCE VOTURI şi/sau BANI forţei politice care îl sprijină pe demnitar
- Noul venit TRANSFERĂ LEGITIMITATE demnitarului, prin imaginea publică şi reputaţia profesională proprie
În context, recomand două lecturi clarificatoare relevante:
Robert Greene, The Laws of Human Nature,(Penguin Random House, 2018)
Robert Greene, The 48 Laws of Power (Penguin Books, 2000)
În cazul meu, aplicabile din cvintetul de mai sus au fost criteriile 1, 3, 5 – cu amendamentul că noul venit nu poate controla percepţiile demnitarului cu privire la persoana proprie, drept pentru care el poate fi perceput ca ameninţare oricum, din considerente ce transcend sfera raţionalului (complexe de inferioritate ale demnitarului; otravă picurată sistematic în urechea acestuia de sicofanţii anturajului de cerc restrâns; agende ascunse ce nu au legătură câtuşi de puţin cu binele public etc.) Asta e. În ce mă priveşte, de la bun început am dat semnal clar că nu mă intersează şi nu doresc să iau locul nici unuia din demnitarii cu care am interacţionat nemilocit.
Am scris acest raport de stare, cum am spus deja, cu primul gând la acei pinguini cu inimi de aur, sub zece la sută din lumea Şcolii, care au dreptul să-şi vadă împlinit zborul în cerul lor cel mai înalt cu putinţă. Aspire Teachers, Merito, SuperTeach, Edu Networks / Asociaţia pentru Valori în Educaţie, ROSE, CRED sunt pepiniere de leadership educaţional în care o seamă de profesori şi-au putut afla (re)surse de curaj şi acţiune pe direcţia schimbării, cel puţin în ultimii zece ani. Mai sunt, de bună seamă, profesionişti neafiliaţi proiectelor anterior menţionate, dar în egală măsură determinaţi în a-şi împlini menirea cu integritate şi profesionalism desăvârşite.
În perspectivă societală, însă, elogiul meu în raport cu subiectul #art26LEN are ca destinatari incontestabili jurnaliştii, cu sprijinul cărora conversaţia despre nevoia de arhitecturi curriculare de secol XXI a devenit bun public. Ion M. Ioniţă şi echipa blogului adevarul.ro, Alice Iacobescu (Europa FM), Oana Dobre-Dimofte (educatieprivata.ro), Mihai Peticilă (edupedu.ro), Mădălina Iacob (Antena 1), Ana-Maria Tuică (Digi24), Eliza Casandra şi Mirela Dădăcuş (RFI), Mirela Nicolae (Radio România Cultural), Sebastian Rusu (jurnalistii.ro), Mihaela Ioniţă şi Răzvan Ursuleanu (Bucureşti FM), Adina Lăcătuşu (Antena 1), Ioana Ene Dogioiu şi Camelia Badea (spotmedia.ro), Roxana Grosu (wall-street.ro), Sorin Ivan (Tribuna Învăţământului), Liana Şega (Speranţa TV), Radu Andrei Tudor (TVR1), Victor Caraculacu (Radio România Actualităţi), Corina Popa (BiziLIVE TV), prof. Ionela Neagoe (canal33.ro) sunt referenţiale ale breslei pe care o servesc, cărora le transmit public preţuirea mea. Mulţumesc, oameni buni!
În rest, rămâne cum vedem toţi, cu ochiul liber, fără putinţă de tăgadă.
Aşa cum au probat cu vârf şi îndesat în acest an demersurile politice şi de politici publice finalizate în cele din urmă cu crearea cadrului funcţionării şcolilor-pilot, experimentale şi de aplicaţie, angajamentul materializării vorbelor în fapte a avut de aşteptat mult prea mult până la concretizare, făcând imposibilă existenţa primelor şcoli-pilot chiar din anul şcolar curent, 2020-2021. Ele vor începe la anul, în 2021-2022, marcând o întârziere de neiertat, încă un an, în condiţiile în care au fost şcoli pregătite să-şi asume schimbarea paradigmei chiar de acum. Întregul proces a dat măsura tristă a mediocrităţii ministeriale în stare pură, ce a ţinut aberant jocul blocat, în loc să-l deschidă şi să-l amplifice, aşa cum ar fi fost normal. Drept pentru care mai întârziem un an, dă-o-n mă-sa de şcoală pe bune – ce ne trebuie nouă aşa ceva, cât mai repede cu putinţă, merge şi şcoală de mântuială, de doi bani!...
În anul de graţie 2020, starea sistemului public al Educaţiei continuă să fie ameninţare la fibra profundă a României, la securitatea sa naţională. Intensitatea acestei ameninţări nu numai că nu a scăzut, ci s-a amplificat, în contextul pandemic global. Decalajele structurale s-au accentuat şi acutizat, iar răspunsul managerial şi de leadership al instituţiilor cu autoriate şi responsabilitate în materie a fost şi este nepermis de slab în raport cu nevoia uriaşă de strategie inteligentă şi acţiune eficientă.
Mediocritatea pompată la greu cu incompetenţă şi impostură nu este şi nu va fi niciodată soluţia viabilă pentru a ieşi din marasm, iar actorii ciclului politic 2020-2024 sunt condamnaţi să renunţe definitiv la a mai face cârpeli în Educaţie, acţionând tranşant pentru a-i schimba paradigma ca la carte, dacă le pasă şi dacă mai au o brumă de bun-simţ faţă de cei cărora le vor cere votul acum şi în decembrie.
Este şi menirea mea, profesiune de credinţă, de a pune în fapt gândul de mai sus.
Pentru că-mi pasă.
1 Decembrie 2020
N.B. Îi mulţumesc public, aici şi acum, distinsei jurnaliste Alice Iacobescu, atât pentru acordul de a scrie prefaţa cărţii mele, precum şi pentru titlul inspirat ales: Şcoala pe bune, dincolo de vorbe. Mi-a plăcut atât de mult, încât l-am parafrazat în titlul textului publicat acum. Mulţumesc, Alice Iacobescu!