România mediocră. România bezmetică. România buimacă de cap. Cum iubim lucid Țara noastră de infarct
0...Și a fost 24 noiembrie 2024.
Nația și-a tras cu sete vreo două smetii la gioale, cu levierul unui vot mânărit ticălos-măiastru de spălarea pe creieri pe numele său Tik Tok, învinețindu-și fluierele picioarelor și începând să urle de durere și furie, de a doua zi încolo, pe măsură ce se trezea din mahmureală, cu ochii holbați la grozăvia de a fi propulsat bezmetic în vârful prezidențiabilor un profil desprins din filme proaste: neolegionarism propovăduit pe față fără tresărire, combinat cu misticism aiuritor și cu prezențe media sforăitoare, demne de fanatici șefi de secte, hipnotici până în prăsele - amalgam din care, când îl iei serios la scuturat, rămâne doar pleavă de vorbe calpe.
Profil secondat de o altă prezență mediocră, profund incompatibilă cu demnitatea unei funcții prezidențiale serios puse în fapt, devenită timp de câteva zile salvarea de conjunctură de tur doi, față cu oroarea unui candidat manciurian grotesc, un halucinant Arturo Ui etern și fascinant mioritic, cu o ascensiune sistematic-sistemic orchestrată și executată perfid-exact-eficient-ocult, scoțând la lumină o dată în plus forța malefică de manipulare otrăvitoare a rețelelor sociale mânărite profesionist, pe canoanele războiului hibrid de cele mai înalte standarde.
...Și a fost 1 Decembrie 2024.
Nația și-a mai tras o dată cu sete, la fel de bezmetic și de smintit, încă vreo trei leviere zdravene peste fluierele picioarelor, croind (in)conștient un nou Parlament, de secol XXI (wow!...), plămădit în a treia sa parte de o faună halucinantă, mai mult sau mai puțin sfertodoctă, năimită cu parálele și iluziile puterii aferente scaunelor de deputați ori senatori. Eu împart în două șleahta asta de pripas: pe de o parte, idioții utili, care se lasă dați la cheie instant să execute fără crâcnire ordinele capilor fanatici de coloane, de la a urla sinistru colinde pe holuri la a se da de ceasul morții ipocrit pe sticlă și la vot, nu cumva să ne vindem noi țara pe nimic și uite cum ei ne-au spus și noi tot dă-i și dă-i cu NATO și cu UE și cu OCDE, în loc să ne asumăm, nu-i așa, neutralitatea consolidată #rupțiîncurdarcucoadapesuscănunevindemțarablabla...; și, pe de altă parte, ne-idioții deloc inutili, ba dimpotrivă!.. – în fapt, creaturi cât se poate de instruite, cu școală cât cuprinde, dispuse să-și vândă patetic sufletele treimii parlamentare zise-suveraniste, întruchipării patriotismului pur în forma sa absolută, suveranism și patriotism în care eu cred că ei nu cred o boabă, propovădu-le în schimb, fără să clipească, plătindu-și astfel, grețos, scaunele puterii în care au șezut sau șed acum, cu legitimarea imposturii de turmă prin propria lor carte de vizită profesională. Rușine să vă fie!...
...Și 8 decembrie 2024 n-a mai fost.
Pentru că România instituțională, dată cu capul de pereți ca nicicând altcândva, față cu grozăvia mutantă ieșită din vintrele turului întâi, a acționat, cu pistolul în tâmplă, curat constituțional (?!...), rupând gâtul acestor alegeri prezidențiale, resetând jocul pentru mai încolo și cumpărând ceva timp, doar-doar ne-om dezmetici cu toții.
Acum, toate-s cu curu-n sus: suntem cu același prim-ministru de până acum, desemnat din nou de un personaj care nu e sigur că e încă Președinte pe bune; suntem cu un șef de Senat legitim care, în mod normal, ar fi trebuit să preia el, interimar, prerogativele prezidențiale dar, ce să vezi, locul e încă ocupat (constituțional? neconstituțional?); și suntem cu un Guvern căruia îi vor exploda în față toate făcutele și nefăcutele de vise negre ale ultimilor ani, când toți indicatorii (macro)-economici, financiari și sociali (Educație, Sănătate,...) au fost la discreția și bunul plac al, ce să vezi, aceluiași prim-ministru desemnat deunăzi, care evident că deja știe care sunt greșelile pe care să nu le mai repete – și totul va fi bine, liniște și pace, lapte și miere, așa cum va scrie în noua ordonanță-trenuleț – doar că toate un pic mai triste și mai amare și mai îngălate ca oricând. Grea moștenire, acu’ să vedem ce dreaq facem la anul!...
Ok.
Aici suntem acum.
Bezmetici.
Buimaci de cap.
Mahmuri, ca treziți parcă, brutal, dintr-un vis urât, nepus încă în fapt pe deplin.
De ce așa?
Cum de ne-a luat Tik Tok mințile și a făcut ce a vrut cu ele, le-a făcut praf adică, într-un fel existențial până la durerea ieșitului ochilor din cap, pentru existența noastră ca nație respectată de noi înșine și respectată în lume? Dar lasă că Tik Tok a făcut ce a vrut el, treaba lui. Noi, noi, ăștia mulți câtă frunză și iarbă, cum de-am pus botul ca nălucii, lăsând acest război hibrid să-și facă mendrele cu noi după bunul său plac malefic?
Cum de am ajuns aici?
Poate pentru că #mediocri-mulți-câtă-frunză-și-iarbă – nu toți, de bună seamă, dar destui cât să dea peste cap Nația – făcuți așa, ani și ani și ani la rând, de o Școală mediocră până în fibra sa profundă, încapabilă încă să se rupă de acest blestem existențial ce ne bântuie de decenii? Și acest balast de mediocritate urâtă ne face incapabili să gândim cu creierele noastre, să separăm binele de rău și să ne asumăm curajul unei schimbări sănătoase, care să potențeze firesc, deopotrivă, identitate și stimă de sine, ca popor român demn ce suntem, împreună cu menirea și aparteneța noastră în rândul națiunilor civilizate, democratice ale lumii – toate acestea, în locul consacrării grotești, prin vot, a unui / unor mutant / mutanți neolegionaroizi, grobieni, sfertodocți, rudimentari până la cer și înapoi în felul cum gândesc și spun pe sticlă ce gândesc? Chiar ne-a luat Dumnezeu mințile în așa hal încât să nu ne putem salva noi de noi înșine, ieșind cu fruntea sus la limanul propriei noastre demnități autentice, firești, oneste?!...
Cum de am ajuns, oare, aici?
Or mai fi fiind poate și altele, la fel de triste și urâte: jumătăți de măsură vinovate... las’ că merge și-așa... a furat dar a și făcut... toți-ăilalți-vă-mint-și-vă-fură-eu-decât-vă-mint... corupție insidioasă... economie subterană lăsată nefiscalizată cu sânge rece, de-ți vine rău când o iei la socotit pe bune... mineriade încă lălăite grotesc prin tribuale, fără verdicte credibile, definitive... dosarul Decembrie 1989 încă târât cinic prin toate instanțele, doar-doar s-o stinge de la sine, după ce rechizitoriul cel mai recent a numit, cu subiect și predicat, lovitura de stat politico-militară ce a confiscat, de la un moment încolo, clipa de grație inițială a revoltei populare autentice... Școală râmasă înțepenită visceral în fricile și inadecvările unor timpuri revolute, încapabilă să se salveze așa cum cere viitorul... Și câte și mai câte, peste ce am scris până acum?!...
...Și ce va fi mai departe?
Mai departe va fi ceea ce vom fi în stare să facem noi, toți, în măsura în care ne vom asuma curajul de a ne depăși propria noastră condiție. Dincolo, însă, de ce va fi mai departe, în ceea ce mă privește, eu văd iubirea lucidă față de Nația mea de infarct – gata într-o clipită să se dea inconștientă-sinucigaș cu capul de toți pereții, plângând apoi în pumni că n-a avut noroc pe lume, dar și capabilă să etaleze excepționalism românesc de hiper-clasă, las’ că mai mereu în picături de praf de stele hărăzite rarissim, pentru că, vrem-nu-vrem, esențele tari stau în flacoane mici, dar și cele / cei capabile / capabili de așa ceva tot românce / români sunt, și pe ei același tricolor îi binecuvântează la fel ca și pe cei care, în noiembrie-decembrie 2024, au hotărât și au votat neolegionaroid, ca să învețe ei Țara minte cum e cu democrația participativă pe bune... Pe bune?!... – ca pe o asumare firească de destin, imanentă, necondiționată.
Cum faceți fiecare din voi să iubiți România lucid, adevărat, profund vă privește. Și dacă vreți să o faceți sau nu, la fel, e decizia voastră, vă aparține. Dumnezeu ne dă, dar nu bagă în traistă. Povestea mea de iubire lucidă cu Patria mea este povestea lucrării pentru scoaterea Școlii ca sistem din viețuirea sa bolnav depășită de timp de până acum, și aducerea sa acolo unde Țara are nevoie: la o Școală de secol XXI pentru o Românie de secol XXI.
Aici suntem acum.
Încă un gând mai am de împărtășit, înainte de a vă ura un an nou 2025 cu sănătate, bucurii, împliniri și multă-multă-multă minte limpede: anume, distincția, importantă pentru mine, între luciditate și disperare, în materia iubirii de Țară. Scrie Cioran așa[1], în Schimbarea la față a României (ediția Humanitas 1990[2], pe care el o declară „definitivă”, până la avertismentul tranșant “Nimeni nu are dreptul să o modifice”):
“România nu poate fi iubită naiv, neproblematic, pătruns de exigenţele unei iubiri evidente, fiindcă nu este atît de evident că România trebuie iubită. Cîţi dintre acei care au încercat să pătrundă sensul vacuităţilor şi discontinuităţilor noastre, al labilităţii formei noastre de viaţă şi al inorganicităţii stilului nostru istoric — n-au mărturisit o viaţă întreagă dispreţul penru forma românească de existenţă, o neîncredere totală şi un scepticism ironic! Este un semn de aspiraţie profetică în elanul acelora care, după ce au confruntat lucid toate ironiile şi paradoxele ciudate ale României, nu i-au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri şi a unui destin.
Nu e mare lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar să o iubeşti după ce ai dipserat total de destinul ei, îmi pare totul. Şi cine n-a disperat de destinul României niciodată, acela n-a înţeles nimic din complexitatea acestei probleme şi acela nu va fi angajat nicicînd profetic în destinul acestei ţări.”
Eu aleg, în locul disperării, luciditatea iubirii față de Țara mea, ca sorginte de fond a ceea ce am eu de făcut ca să rupem, o dată pentru totdeauna, blestemul mediocrității pe cale a se înstăpâni în noi. Așa ceva eu nu voi îngădui niciodată.
Timpul va proba.
La mulți ani!
[2] https://humanitas.ro/humanitas/carte/schimbarea-la-fata-a-romaniei
Se încarcă comentariile...
