Apropiaţii noştri cei de toate străinătăţile de pe Facebook!

Altădată, ritualul religios şi tradiţia uneau comunităţile de oameni. Religia era prilej de adunare, de intimitate, de credinţă şi de relaţie autentică. Duhneau bisericile. Dumnezeu conta. Pe urmă s-a trezit cocoloşitul acela de filosof Descartes, care stătea până pe la prânz în pat şi gândea, să spună că omul contează.

Dar astăzi, nu mai contează nici omul. Mai sensibili la miros, civilizaţi până la însingurare, rămânem acasă şi legăm prietenii, iubiri, căsătorii şi ce-o mai fi pe net. Facebook e noua religie, virtuală, în care ne apropiem virtual, de identităţi virtuale. Nu, nu mai suntem oameni, personalităţi, ci identităţi bine construite, bine vândute, bine cenzurate, lucrate, finisate, înzorzonate, după vrerea fiecăruia în parte.

Ideea însăşi de intimitate suferă de o boală incurabilă. Oamenii nu mai ţin pentru ei multe secrete, nu-şi mai protejează spaţiul privat, chiar dacă îl pot controla cu atâta rigoare, cu atâta poftă şi simţ decizional. Suntem cu toţii celebri dacă acceptăm să ne negociem viaţa şi suntem, mai ales, nişte egali. Narcisiaci, ne supraevaluăm trăirile, ne schimbăm identităţile după nevoie, ne plasăm la un nivel pe care reţeaua de socializare ni-l cere, ca să fim unii faţă de alţii intim de străini.

Să fim serioşi, ştim ce vindem, în vreme ce pe noi, chipul nostru adevărat îl păstrăm la adăpostul calculatorului, dincoace de ecranul în faţa căruia ne consumăm atâta viaţă! Dacă am încerca să ne vedem în realitate cu 1000 de oameni într-o zi, timpul fizic ar exploda şi nervii noştri, mai abitir. Dar virtual, chestiunea aceasta nu mai contează. Suntem calmi, liniştiţi, protejaţi. Nevoia noastră de comunicare e mare, iar dacă tot e virtual, ce mai contează un nou prieten, tot virtual rămâne. Nici nu observăm că identitatea ni se destramă, că interiorul ni se crapă şi stăm nemişcaţi şi veseli în faţa monitorului, aşa expulzaţi cum suntem într-o colectivitate virtuală.

Reţeaua de socializare funcţionează, spunea priceputul în ale comunicării Aurel Codoban, ca „un fel de sistem nervos colectiv”. În virtutea relaţiei, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, poate fi adesea doar o virtualitate născută din nevoia de comunicare. Prietenia pare ruptă din viaţa reală, chiar dacă e în fapt numai semnul gol al unei prietenii. Comunicarea pe net este, în alţi termeni, o modalitate de a-ţi consuma timpul liber consumându-te pe tine însuţi, ca intimitate, ca viaţă. Suntem departe de comunicarea umană autentică, cea practicată „faţă către faţă”, printr-o relaţie directă, de care vorbesc în cărţile lor filosofii Martin Buber, Christos Yannaras.

Facebook depăşeşte comunicarea în sensul ei de transmitere de informaţii, este o modalitate de stabilire a legăturilor virtuale, un surogat uneori al neputinţei de a fi în relaţie, un semn serios de întrebare asupra felului în care ne rezolvăm întâlnirile reale. Şi totuşi, Facebook poate fi o anticameră pentru întâlnirile reale. Se leagă destule iubiri la sute de kilometri distanţă, multe prietenii bazate pe afinităţi pe care nu le-ai fi găsit în cercul real de prieteni, până şi căsătorii reuşite… Eşti provocat să pleci de-acasă şi să cunoşti de-adevăratelea o identitate sau alta, chiar să rămâi „până ce moartea vă va despărţi” cu apropiaţii cei de toate străinătăţile de pe Facebook.