Andrei Pleşu, povestitorul Adevărului

„Volumul posedă un caracter evenimenţial prin hermeneutica în care sunt descoperite noi tâlcuri”

Cu „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste“, Andrei Pleşu provoacă salutar lumea teologică şi cea culturală mai largă deopotrivă. Pentru prima, „imixtiunea“ unui laic în exegeza biblică este la limita obrăzniciei, în timp ce pentru a doua, „misticismul” autorului deranjează până la revoltă.

Meritul cărţii pentru discursul teologic nu poate fi, totuşi, ignorat. În primul rând, Pleşu face demonstraţia credibilă că se poate vorbi/scrie şi altfel despre textul evanghelic. Nu trebuie să fii preţios, autoreferenţial, dăscălitor şi accentuat grav pentru a sublinia importanţa mesajului Creatorului. Nu morga stilistică este aici decisivă, ci autenticitatea. Precum în orice dialog serios, lui Dumnezeu îi plac întrebările bune, problematizările reale, interogaţiile sincere, uimirile spontane şi neputinţele asumate. Răspunzând peste timp la apelul lui Nae Ionescu de a promova o teologie cu „nespecialişti“, Pleşu produce proba unui interes existenţial, nu doar livresc, pentru sensurile cuvintelor Mântuitorului.

Tâlcuri noi

În al doilea rând, volumul posedă un caracter evenimenţial prin hermeneutica în care sunt descoperite noi tâlcuri. Părăsind terenul doar aparent sigur al interpretărilor uzate, marcate de amestecul de alegorie şi moralină, autorul se hazardează să bată nemijlocit la uşa textului. Este, altfel spus, îndrăzneţ, iritând pe „profesionişti”. Dar să fie rutina, repetarea locurilor comune şi împietrirea preferabile curajului motivat de nevoia sufletească? Nu cumva, din intrus, Pleşu s-a transformat, fără voie, într-un înnoitor aducător aminte al unor virtuţi – de la elocinţă la folosirea corectă a limbii – multă vreme nefrecventate? În acest caz, nu ar trebui mai curând să ne bucurăm, iar nicidecum să ne scandalizăm?

Cât priveşte lumea culturală mai largă, mă surprinde uimirea unora. Aceasta scoate la iveală o viziune cel puţin sărăcăcioasă, lipsită de adâncimi, la rigoare stearpă. Cum să treci prin istoria artei fără să acumulezi şi să foloseşti interpretativ datele de cultură religioasă? Cum să studiezi filosofia fără să te confrunţi cu teologia? Cum să scrii o carte despre îngeri fără să încadrezi chestiunea în contextul genuin? Cine se aştepta de la Andrei Pleşu să facă doar cultură de dragul culturii, să practice tautologia imanentului, este, într-adevăr, contrazis amarnic. Iată că, îmbătrânind şi conştient de existenţa limitei, acesta nu ezită să devină un povestitor inspirat al Adevărului. Fapt pentru care nu pot decât să îi fiu recunoscător.