ANALIZĂ Rusia şi pivotul asiatic
0
Lansarea sintagmei „pivotului asiatic” de către preşedintele american Barack Obama nu a făcut decât să sublinieze una dintre precondiţiile succesului geostrategic în secolul XXI: anume prezenţa în Asia. Schimbarea accentului şi priorităţilor diplomaţiei de la Casa Albă, a dat startul unui adevărat proces de mimemis şi pentru alţi actori importanţi ai regiunii. Unul dintre aceştia fiind Rusia.
După bideceniul postsovietic în care Kremlinul şi-a concentrat atenţia eurasiatică spre interlocutorii tradiţionali, fie aceştia prieteni, rivali sau clienţi, de ceva ani, el caută să completeze puzzle-ul cu actorii de rimland, adică cei de pe marginea Oceanul Indian. Fie că vorbim despre Pakistan, Bangladesh, Vietnam, Mynmar sau chiar Sri Lanka, lista lor reintră în prim-planul unui joc în care politica încearcă să fie coextensivă geografiei.
În iunie 2013, la Forumul Economic Internaţional de la Sankt Petersburg, preşedintele Vladimir Putin şi-a expus propria versiune a pivotului asiatic accentuând imperativul de a concentra atenţia spre polul Asia-Pacific pentru a putea beneficia de oportunităţile financiare ce incumbă de aici. În subsidiar, discursul preşedintelui rus căuta să se distanţeze de ceea ce consideră a fi marota analiştilor occidentali, anume rivalitatea dintre Moscova şi Beijing, oficialul mai sus amintit afirmând că: „Nu suntem speriaţi. China nu ne sperie.. Rusia şi China cooperează în mai multe domenii.”[1] Dincolo de bravadă însă, psihologia colectivă a poporului rus îşi stabileşte azimuturile pe baza unui inventar profund de temeri. Aşadar, încă de la naştere sa, a simţit presiunea spaţiului uriaş mărginit între Occident şi Pacific, spaţiu pe care s-a văzut obligat să-l absoarbă treptat pentru a-şi rezolva ameninţările percepute la adresa siguranţei sale; saga cuceririi propriilor temeri devenind una a gloriei justificate nu odată în termeni mistici, pravoslavnici.[2] Dar dacă expansiunea pare să fi fost tiparul în long durée al fostului Imperiu al ţarilor, reluat după 1917/1921 sub mantaua misionarismului comunist, în termen scurt şi mediu, Rusia s-a văzut presată mai degrabă să aleagă între cei doi poli civilizaţionali sugeraţi anterior: Apusul sau stepa (cu moştenirea tătarilor). Haina de stofă croită minimalist după moda secolului XIX sau blana de zibelină cu tot imaginarul pe care aceasta îl invoca.
Acestea fiind spuse, vecinătatea mediată, sau mai bine zis, nu prea îndepărtată, a fost în bună măsură neglijată în anii postsovietici. Lucrul nu mai este valabil din 2010 încoace iar emisarii diplomaţiei ruse fac oficii de prezenţă la Islamabad, Colombo, Napidaw sau Hanoi.
Rusia în Pakistan
Relaţiile dintre Moscova şi statul creat de Mohammed Ali Jinnah nu au fost niciodată extraordinare. Pe tabla de şah a Războiului Rece, prietenia indo-sovietică a împins Pakistanul spre China şi Statele Unite. Bilateralismul dintre Moscova şi Islamabad a ajuns la nadir după 1980, când cel din urma a devenit frontul numărul doi şi antrepozitul logistic al mujaheddinilor ce luptau în climatul arid afgan contra trupelor Spetnatz.[3]
După căderea URSS, prim-miniştri Benazir Bhutto şi Nawaz Shariff au încercat un dezgheţ diplomatic, dar cu succes limitat. Un alt moment care a oferit posibilitatea unui rapprochement a fost dat de tensiunea nucleară dintre India şi Pakistan între mai 1998 şi finele lui 2001. În mai 1998 ambele naţiuni sud-asiatice au efectuat teste nucleare spre îngrijorarea comunităţii internaţionale. În anul următor Pakistanul a atacat India pe dealul Kargil , ofensiva respinsă de trupele superior numerice ale acesteia din urmă. Timp de circa un an de zile graniţa comună (Linia de Control, în terminologia consacrată) a fost împânzită de soldaţii ambelor naţiuni fixaţi într-o încleştare cu nimic mai puţin periculoasă decât Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962). Preşedintele Putin s-a raliat efortului multilareral de conciliere. Acesta a încercat prin întrevederi cu preşedintele Musharaff şi prim-ministrul Vajpaee să distileze condiţiile unui consens, fără vreun progres semnificativ.
Dacă relaţia cu India a continuat la o temperatură privilegiată, ca şi până atunci, cea cu Pakistanul s-a reîntors la răceala obişnuită. Un al doilea moment de apropiere se profilează prin 2007 când Pakistanul denunţă terorismul iar premierul rus, Mihail Fradkov face o vizită de trei zile la Islamabad. Prima de acest fel a vreunui oficial rus în ultimii 38 de ani. Plecarea lui Musharaff şi venirea la putere a cuplului Asif Ali Zardari <-> Yousef Raza Gilani, preşedinte şi premier, a marcat cursul ascendent cu Moscova. Regimul Putin a avut grijă ca bunele oficii să nu strice relaţia cu India, după cum titra un articol al Ria Novosti în 2010. Scrupulele de acest fel nu mai par prioritare în ultimul timp: importanţa Pakistanului pentru Afganistanul post2014 rescrie combinatorica geopolitică a regiunii iar marile puteri sunt gata să lucreze cu actorii de pe teren pentru a garanta stabilitatea în Munţii Hindukush.
De aceea în mai 2011, general-colonelul rus Alexander Postnikov a vizitat Pakistanul, gestu-i fiind reciprocat de şeful Marelui Stat Major (la acea vreme), generalul Asfaq Parvez Kayani (în fotografia din stânga), eveniment amplu documentat de presa internaţională.[4] Tot la nivelul lui 2012 s-a lansat şi primul dicţionar rus-urdu, semn al intimităţii culturake, cel puţin în cercurile elitiste.[5]
Mai aproape de zilele noastre, cel mai recent gest priveşte hotărârea Rusiei de a ridica embargoul la armament pentru Pakistan. Conform lui Sergei Chemezov, directorul companiei Rostec, ţara sa plănuieşte vânzarea de elicoptere M-35 către Pakistan. Opinia analiştilor este împărţită. În timp ce unii avertizează despre posibilitatea iritării Indiei, alţii consideră că temerea nu se justifică, mai ales că atât Islamabadul cât şi New Delhi cumpără armament american, fără procese de conştiinţă. Mişcarea ruşilor are aici un dublu resort:
1) concurarea echipamentului chinezesc, ce deţine un cvasi-monopol pe piaţa pakistaneză de profil;
2) înzestrarea trupelor pakistaneze în vederea luptelor cu guerilerii talibani.[6]
Rusia în Mynmar
Stat aflat la graniţa dintre Asia sudică şi cea sud-estică, Mynamarul pare sfrijit dacă îl comparăm cu giganţii înconjurători, dar în adevăr este mai mare şi mai populat decât multe state europene. Teritoriul său de peste 670.000 km pătraţi adăposteşte o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori despre care cu greu se poate spune că formează o naţiune. Intoleranţa ce a rezultat din diversitate a îngreunat proiectul de construcţie statală. Sub pumnul de fier al fostei junte militare din Rangoon (din 2011 capitala este la Napidaw) s-au format numeroase puncte de rebeliune cu diferite revendicări, de la mai multă autonomie la separatism total. Problema musulmanilor rohinghya care se refugiază în India a fost internaţionalizată, situând Burma sub lupa comunităţii internaţionale.
Acum intră Rusia. Fosta Uniune Sovietică mai oferise trei elicoptere conducerii militare în 1963. În 2009, ca semn al reînodării relaţiilor, Moscova a vândut Myanmarului un contract de 570 milioane$ sub forma a 20 de MIG-uri tip-29 împreună cu expertiza pilotării acestora. Lor li s-a adăugat elicoptere de atac Mi-35, avioane de antrenament şi piese de artilerie. Suplimentar, aviaţia burmeză va primi lecţii de pilotaj şi de la vecina sa indiană, hotărâtă să nu rămână mai prejos marelui aliat din nord, ca să nu mai punem la socoteală că personalul militar indian este mai mult decât familiarizat cu tehnologia rusească.[7]
Trei ani mai târziu, în 2012, agenţiile de presă demonstrau că diplomaţia militară rusească reprezenta antetul pentru interese economice mai diverse şi mai de durată. OAO Gazprom (OGZD), companie controlată de stat, a profitat de anularea sancţiunilor impuse de Statele Unite pentru a exploata bogăţiile subsolice ale Burmei.[8]
Rusia şi Sri Lanka
La o privire superficială, mica insulă a Lankăi (Sri fiind un titlu de politeţe) ar trebui să fie un paradis turistic şi nimic mai mult. Din păcate, problemele etno-economice care i-au opus pe majoritarii sinhalezi minoritarilor tamili precum şi poziţia maritimă în Oceanul Indian au contribuit la destinu-i zbuciumat din ultimii treizeci de ani. Importanţa pentru India, Statele Unite şi, mai nou, China asigură un duş de investiţii deloc neglijabil, dar pare să consolideze şi pacea adusă de regimul Mahinda Rajapaksa cu sabia. Aceasta pentru că, în pofida intereselor pentru drepturile omului, mulţi investitori împreună cu guvernele din spatele lor sunt dispuşi/dipuse să închidă un ochi la autoritarismul de la Colombo atât timp cât există rost de afaceri. Nici Rusia nu face notă discordantă de la logica de mai sus. La mijlocul lunii iunie, ambasadorul rus în Sri Lanka, Alexander Karchava a lăudat eforturile depuse de guvernarea Rajapaksa în contracararea terorismului şi reconstrucţiei naţionale. Oficialul rus a vorbit despre dorinţa ţării sale de a extinde cooperarea dincolo de domeniile bilaterale tradiţionale ale tehnologiei, construcţiilor şi comerţului.[9] Gestul nu trebuie citit doar alfabetul protocolar obişnuit, întrucât alocuţiunea lui Karchava este antedatată de vizita altor oficiali ruşi, printre care şi directorul Gazprom, Gulev Valeriy care, în august 2011, s-a întâlnit cu fratele preşedintelui şi ministru al dezvoltări, Basil Rajapaksa pentru a puncta căi de extracţie a resurselor de petrol de la Mannar şi Bazinul Cauvery.[10]
La mijlocul lui martie 2014 presa lankeză titra vizita omului de afaceri Felix Komarov care tatona terenul pentru noi posibile investiţii. Komarov a achiziţionat anterior Ceylon Tea căreia doreşte să îi schimbe sigla.[11]
Rusia şi Vietnam
Filmele americane despre Asia de Sud-est vorbesc despre trecut iar nu despre actualitate. Cu o populaţie de circa 100 de milioane de locuitori şi o rată de creştere economică ante-criză de 6%/an, Vietnamul nu reprezintă un nume de luat în seamă decât pentru cei care nu văd. Poziţionarea în preajma disputelor din Marea Chinei de Sud, din care este de altfel parte, plasează statul cu capitala la Hanoi în cercul de foc al geopoliticii din Pacific. America, India şi China îl includ în ecuaţiile lor de putere regionale.
Recent descoperitele rezerve de petrol sunt estimate la 4,4 miliarde barili (nivelul lui ianuarie 2013). Comparativ, Vietnamul este situat pe locul trei în rândul producătorilor de petrol din Asia, după China şi India. Industria de profil lucrează însă sub potenţial, după cum sugerează cifrele puse la dispoziţie de Administraţia Americană pentru Energie: aşadar producţia în 2012 a fost de 364.000 barili pe zi, o scădere de la 404.000 barili/zi cât era în 2004.[12]
Harta exploatărilor petrolifere ale Vietnamului
SURSA: Great game in the South China Sea, The Hanoist, April 16, 2012
Se subînţelege disponibilitatea Hanoiului de a intra în contracte cu firmele străine dornice să dezvolte infrastructura deja existentă. Site-ul companiei de stat, PetroVietnam denotă o prezenţă globală, semn al puterii emergente care este Hanoiul:
SURSA: Petrovietnam, pagina oficială
În anii Războiului Rece implicarea Uniunii Sovietice în războiul din Vietnam s-a justificat în numele contracarării intervenţiei americane şi s-a materializat sub forma livrărilor de armament ori trimiterii de consilieri militari. La rândul său, Viet Congul s-a folosit de prezenţa Moscovei pentru a contracara pretenţiile zonale ale Chinei lui Mao. După 1991 interesul Federaţiei Ruse pentru naţiunea de coastă s-a diminuat mult, dar nu a dispărut niciodată total, mai ales că Rusia deţinea o bază militară la Cam Ranh Bay. Soarta acesteia va fi discutată în urma unei întâlniri bilaterale din 1998.[13] Rusia va renunţa la dreptul de folosinţă a acesteia nepărăsind însă complet regiunea. Dovada a fost partneriatul strategic semnat cu Hanoiul în 2001. În 2012 acesta va fi ridicat de la nivelul <standard> la cel de <comprehensiv>. În primăvara anului curent, Rusia a promis că va livra Vietnamului douăsprezece avioane Suhoi SU-30MK2 ce pot lovi ţinte terestre şi navale; acestea se adaugă unui alt contract compus din şase submarine clasa Varshavyanka, o îmbunătăţire a clasei Kilo.
Pe partea civilă, Gazpromului i-au fost concesionate 49% din două blocuri în Marea Chinei de Sud despre care se crede că adăpostesc 1,9 trilioane picioare cubice de petrol (unitate de măsură americană) şi 25 de milioane tone de gaz în stare solidă.[14] Mai mult decât atât, se prevede că tehnologia rusească va construi Vietnamului prima centrală nucleară electrică civilă până în 2024. Premierul Medvedev, care a vizitat Vietnamul la începutul lui noiembrie 2012, a anunţat că ţara sa va pompa 10 miliarde în proiect. Tot în cadrul aceleaşi întruniri, omologul vietnamez, Nguyen Tan Dung şi-a exprimat speranţa că Hanoiul va putea semna un acord de liber schimb cu uniunea vamală formată din Rusia-Belarus-Kazahstan.[15]
În loc de concluzie
Pentru a încerca o metaforă, soarele vine de la răsărit dar cerul nu este întotdeauna senin.
Pivotul asiatic al Rusiei este încă şi mai are multe de dezvăluit, dincolo chiar de intenţiile iniţiatorilor săi de la Kremlin. Oostpolitikul preşedintelui Putin nu trebuie privit cu prea mult optimism întrucât surprizele nu vor lipsi.
Chiar dacă contractul energetic cu China şi piruetele diplomatice spre apele calde ale Sudului oferă un respiro de la criza din Ucraina şi presiunile occidentale, Asia aduce cu sine obligaţii, iar nu numai privilegii.
-În primul rând, semnarea cooperarea cu China nu va fi deloc comodă, iar beneficiile economice financiare obţinute pe termen scurt se vor contoriza în schimbarea balanţei de putere pe termen lung. Sau poate că ar trebui să renunţăm totalmente la verbele trecute, întrucât Beijingul deja adăposteşte un potenţial cu mult peste cel al Rusiei. Cu excepţia arsenalului nuclear, Regatul de Mijloc domină la toate capitolele, iar la cele unde este încă în urmă se grăbeşte pentru a închide distanţa. Boicotând produsele europene, Moscova nu a făcut decât să înlocuiască o inter-dependenţă cu alta, nimic mai mult.[16]
-În al doilea rând, naţiunile central-asiatice s-ar putea să nu fie nici ele foarte dornice de ochiul scrutător al marelui lor vecin de la nord. După cum arată un articol scris pentru think-tankul indian, IDSA, Kazahstanul şi Kirghistanul au temeri serioase despre posibilitatea de a trece la un moment prin acelaşi scenariu precum Ucraina, mai ales că etnicii ruşi nu lipsesc nici de pe teritoriul lor.[17]
-În al treilea rând, contactul cu Pakistanul, Sri Lanka ori Vietnamul ar putea aduce Rusia în stare de fricţiune cu China şi India, aliate (mai ales cea- de-a doua) de care are toată nevoie pentru a-şi justifica ideologia multipolarismului. Trei şi jumătate: dacă administraţia Putin sau succesoarea acesteia doresc să aibă un cuvânt cu greutate în zonă, vor trebui să furnizeze beneficii publice, eventual să se implice în gestionarea tensiunilor latente sau manifeste, adică să-şi complice viaţa! Americanii au învăţat pe calea cea grea cât de complicate pot fi dosarele asiatice..
-În al patrulea, şi deocamdată cel din urmă rând: adesea vorbim despre state şi relaţiile aferente inter-statale uitând că lumea se compune şi din alţi actori, adesea chiar mai importanţi. După cum am observat mai sus, firmele ruseşti petrolifere au înfipt steagul tricolor în diferite puncte, precum buza Mării Chinei de Sud. Se ştie că una dintre problemele economiei ruseşti, ca de altfel a altor petro-autoritarisme se referă la prea marea dependenţă de resursele minerale, brute. Noile oportunităţi investiţionale sud-sud-est asiatice ar putea menţine această stare de fapt şi aduce beneficii doar câtorva firme deţinute de state şi păturii subţiri ocupate în industria extractivă, nicidecum populaţiei în ansamblul său.
[1] Fiona Hill and Bobo Lo, Putin's Pivot. Why Russia Is Looking East, Foreign Affairs, 31 July 2013
[2] Marlene Laruelle, Russia’s National Identity and Foreign Policy toward the Asia-Pacific, The ASAN Forum, January 25,2014
[3] Ardeshir Cowasjee, A recap of Soviet-Pakistan relations, Dawn, Mar 12, 2011
[4] Baqir Sajjad Syed, Kayani to visit Russia from Oct 3, Dawn, Sep 29, 2012
[5] Qaiser Zulfiqar, Bridging cultural borders: First-ever Urdu-Russian dictionary launched, The Express Tribune, August 2, 2012
[6] Zachary Keck, Russia Ends Arms Embargo Against Pakistan, The Diplomat, June 04, 2014
Saurav Jha, Russia’s Strategic Pakistan Play, The Diplomat, July 31, 2014
[7] Rakesh Krishnan Simha, Rangoon Realpolitik: Russia, India courting Myanmar, Russia& India Report, January 31, 2014, http://in.rbth.com/blogs/2014/01/31/rangoon_realpolitik_russia_india_courting_myanmar_32723.html
[8] Stephen Bierman, Russian Companies Hold Talks With Myanmar on Developing Oil Ties, Bloomberg, Sep 28, 2012
[9] Russia lauds Sri Lanka's handling of post conflict issues, Ministry of Defence and Urban Development, 6/12/2014,
http://www.defence.lk/new.asp?fname=Russia_lauds_Sri_Lanka_handling_of_post_conflict_issues_20140612_01
[10] A.A.M.Nizam, Russian Business Giant “GazProm” is to open its Office in Sri Lanka next month, Asia Tribune, 17 August 2011
[11] Russian investor Felix Komarov visits Sri Lanka, FT Lanka, 14 march 2014
[12] US Energy Information Administration, Vietnam, Data last updated: May 30, 2013, http://www.eia.gov/countries/country-data.cfm?fips=vm
[13] Greg Austin,Alexey D. Muraviev, The Armed Forces of Russia in Asia, I.B.Tauris, New York, 2000, p.119
[14] Stephen Blank, Russia and Vietnam Team Up to Balance China, The National Interest, April 7, 2014
[15] Stephen Blank, Russia’s Ever Friendlier Ties to Vietnam—Are They a Signal to China?, Eurasia Daily Monitor, Volume: 9 Issue: 219, November 30, 2012
[16] Elena Dumitru, ANALIZĂ Putin distruge economia rusă doar pentru a sfida Vestul. Rusia nu poate supravieţui fără importurile din UE şi SUA, Adevărul, 7 august 2014
[17] P. Stobdan, Post-Crimea: Central Asian Fear Putin’s Stick, IDSA, August 04, 2014
Se încarcă comentariile...
