Americanul şi Francezul vs Rusul şi Românul. Afacerea Titan si afacerea Mechel

Un american cu ţîfnă şi multe carnete de cecuri a vrut să cumpere în Franţa o fabrică de cauciucuri. Mister Taylor pe numele său, va fi vrut să bată cu pumnul la masa negocierilor cu sindicaliştii de la uzina de pneuri din Amiens Nord, aflată în deficit. Numai că în Franţa muncitorii au sindicate puternice, şi nu doar de 1 mai:

patronii francezi , guvernul , se descheie de obicei la mai multe rînduri de nasturi cînd urmează să le consulte sau să negocieze condiţii de muncă, restructurări sau legi economice. Poreclit Grizzly, americanul a plecat cu carnetul de cecuri cu tot, după ce a trîntit bine uşa în urmă, cît să cadă tavanul: a publicat în presa franceză o scrisoare stropită cu vitriol, ca să afle toată lumea – sindicate şi guvern – cîţi bani dă el pe muncitorii francezi. Ulcerată, Franţa i-a răspuns, prin vocea ministrului „redresării productive”, un fel de minister anti-faliment.

Un delicios meci SUA – Franţa, trist pe fond şi semnificativ pentru limitele a două viziuni antagonice de a face afaceri, pe timp de profundă criză economică şi de cîrpeli în branşe industriale mondializate anapoda: finanţistul fără scrupule vs statul social...

Iată ce le-a aruncat verde în faţă francezilor industriaşul american: „ Am vizitat uzina (de la Amiens) de mai multe ori. Salariaţii francezi primesc lefuri mari dar nu lucrează decît trei ore. Au o oră de pauză pentru masa de prînz, alte trei ore pălăvrăgesc şi lucrează alte trei.  Le-am spus-o în faţă sindicaliştilor. Mi-au răspuns că aşa-i în Franţa! (...) Titan (compania americană) are bani şi ştiinţa de a face pneuri. Ce are smintitul sindicat? Are în spate un guvern. Fermierii francezi vor pneuri la un preţ mic. Nu mai pot ei dacă pneurile vin din China sau din India, dacă sunt sau nu subvenţionate.  Titan va cumpăra un fabricant de pneuri chinez sau indian, va plăti mai puţin de un euro pe salariu şi va exporta toate pneurile de care Franţa are nevoie. În cinci ani Michelin nu va mai putea produce pneuri în Franţa. N-aveţi decît să vă păstraţi muncitorii. Titan n-are nici un interes să preia uzina de la Amiens-Nord.”

Ministrul  francez Arnaud de Montebourg , după ce va fi înghiţit în sec de mai multe ori, a răspuns la aroganţa şi cinismul industriaşului american printr-un comunicat de presă, amintindu-i: „Întreprinderea pe care o dirijaţi e de 20 de ori mai mică decît Michelin – liderul tehnologic francez cu răspîndire internaţională, şi de 35 de ori mai puţin rentabilă. ” După ce s-a felicitat cu ajutorul altor cifre cu privire la cît de atractivă rămâne Franţa pentru întreprinderile străine, ministrul a încheiat cu o ameninţare în toată regula: „Puteţi conta pe mine că voi supraveghea cu asupra de măsură pneurile voastre de import”.

 Cu alte cuvinte, pneuri fabricate de americanul Titan n-o să ruleze în veci de-a pururi pe frumoasele autostrăzi franceze.

Anecdotica acestui schimb bărbătesc de pase e mai serioasă decît pare.

Cînd vinzi, pui condiţii, dacă-ţi dă mâna să le pui, dacă ai o strategie naţională şi /sau europeană, dacă ai o anumită etică în spate, pe lângă impulsul de a face un profit punctual sau a scăpa de o piatră de moară. Când te hotărăşti să vinzi te asiguri că, în branşa industrială respectivă nu vei contribui la crearea unui monopol în altă parte, care, pe termen lung se va întoarce ca un bumerang să-şi semene efectele devastatoare.

S-a gîndit cineva, de exemplu – la nivel european – că vînzînd uzinele siderurgice din diverse ţări europene aceluiaşi industriaş Mittal, el va ajunge, în timp, să controleze toată piaţa europeană, să impună preţul jonglînd din producţie, prin închiderea de fabrici unde şi cum vrea el, din moment ce toate-s ale sale ? Efectele nu sunt deloc abstracte, ci se traduc în delocalizări, în disponibilizări, oameni daţi afară, ruine postindustriale şi utilaje performante pe cântar, la fier vechi.

Industriaşul unic, care a avut abilitatea de a-şi neutraliza concurenţa cumpărînd-o bucată cu bucată, nu dă doi bani pe explicaţii precum costul vieţii e diferit de la o ţară la alta, deci e justificat să plăteşti un muncitor mai mult într-o ţară şi mai puţin în alta; nu dă doi bani pe etica muncii care e diferită de la o ţară la alta (da, unii muncesc mai multe ore pe zi, alţii mai puţine şi mai eficient, alţii freacă menta) ; nu dă doi bani pe tradiţia sindicală puternică sau slabă de la o ţară la alta, unii avînd negocierea în sînge, alţii avînd obedienţa în sînge ; nu dă doi bani pe promisiunile guvernelor către muncitorii votanţi, etc. Etica lui este etica profitului.

V-aţi uitat un pic pe harta activelor grupului rus Mechel , întins ca o caracatiţă spre Europa prin România şi Bulgaria – în excelenta sinteză din Adevărul (https://adevarul.ro/economie/infografie-o-firma-de-apartament-ne-relanseaza-1412882.html )?

Cum explică Mechel faptul că a vândut 4 oţelării din România cu faimoasa sumă de 52 de euro ?

Citez : cauza retragerii Mechel este dată de „preţurile nefavorabile de pe pieţele europene ale oţelului, corelate cu avansul preţurilor pentru deşeuri feroase şi cu o cerere tot mai slabă pentru produse finite“.

Ce credeţi că va urma ? Îi va păsa noului cumpărător (rus) de cîţiva sindicalişti români şi de sutele de disponibilizaţi dezabuzaţi ? Se va bate guvernul României pentru muncitorii săi, precum a făcut-o ministrul francez, ţinînd piept americanului discreţionar ?

  Ar fi o revoluţie…