America îi fascina pe ruşi încă de pe vremea lui Stalin

1929. URSS. În numărul 48 al publicaţiei de satiră şi umor, „Ciudak“, Ilf şi Petrov tipăresc sub pseudonimul F. Tolstoievski, proza „Charles-Anna-Hiram“, prelucrată ulterior în romanul „Viţelul de aur“.

Eroul textului, Charles-Anna-Hiram Fost, e un inginer american care, potrivit autorilor, „a semnat un contract de muncă pentru un an în URSS“. În marea patrie a socialismului, cum îi spuneau bolşevicii, sau în prima ţară de pe glob condusă de clasa muncitoare, cum îi ziceau intelectualii din Vest, fascinaţi de Utopia devenită realitate, economia trecuse deja în mâna Poporului. Pentru rezolvarea unor probleme tehnice mai complicate, trusturile de stat mai apelau încă la specialişti străini.

Înainte de a pleca şi chiar pe drum, lui Charles-Anna-Hiram i se atrage atenţia de către rude, de către cunoscuţi, de către inşi întâlniţi în cale, pe vapor şi în tren, că la Moscova o să muncească de o să-i sară capacele.

American sadea, inginerul nu se teme de muncă. Are însă o strângere de inimă la gândul că „bolşevicii o să-l stoarcă până la ultima picătură“.

După cazarea la hotel, a doua zi, dimineaţa, era în anticamera directorului, „plin de elan la gândul celui mai vast câmp de activitate, unde avea să-şi aplice fără întârziere cunoştinţele“. Deşi-l convocase pentru ora 9, directorul nu se afla la  birou. Plecase la Leningrad pentru o săptămână. La sugestia secretarului-şef, stânjenit de situaţia neplăcută, americanul e luat în primire de un inginer din trust, Rumianţev, care-l duce, timp de o săptămână, pe la muzee şi expoziţii.

În cinstea venirii sale, trustul organizează o şedinţă festivă de nouă ore, singurele petrecute de inginerul străin în fabrică. Îngrijorat, americanul îi scrie logodnicei sale că, deşi e de atâta timp la Moscova, n-a muncit nici măcar un minut. Se temea că nu i se va plăti nimic. Totuşi, spre uluirea sa, primeşte  la timp banii prevăzuţi prin contract. Drept urmare, el îi scrie din nou logodnicei:„«Micuţa mea! Duc o viaţă ciudată, neobişnuită. Nu fac absolut nimic, dar banii îmi sunt plătiţi la zi. Toate astea mă lasă cu gura căscat㻓.
După două luni, Hiram dă buzna în biroul directorului: „— Eu nu pot primi bani degeaba, îşi dădu el drumul. Daţi-mi de lucru! Consider această situaţie intolerabilă! Dacă lucrurile vor continua astfel, mă voi plânge patronului dumneavoastră“.

Neplăcut impresionat de „finalul cuvântării“, directorul îl cheamă pe Rumianţev, inginerul mandatat să se ocupe de american.Are loc următoarea scenă:

„— Ce e cu americanul? întrebă el. De ce e furios?
— Ştiţi, zice Rumianţev, după părerea mea, e un intrigant, pur şi simplu. Zău dacă nu. Omul are un birou, nu face absolut nimic, primeşte bani cu ghiotura şi se mai şi plînge. Iată ce se numeşte o fire de intrigant. Aşa că, uitaţi ce, Ivan Pavlovici, trebuie să treceţi la represalii cu el“.

Schiţa se încheie astfel:

„Două săptămîni mai târziu, inginerul Fost, remarcabilul specialist american, îi scria logodnicei sale:
«Micuţa mea! În fine, sunt în uzină. Am mult de lucru şi munca pe care o am e foarte interesantă. Acum lucrez la un proiect de mecanizare totală a tuturor lucrărilor. Dar ştii, dragă Cecilia, ce mă miră este faptul că ei m-au trimis aici drept pedeapsă! Dacă poţi să-ţi închipui aşa ceva!…“

Spre deosebire de alte tipuri de proză, cea satirică se vede obligată să ţină cont de cititor. Nu poţi face un marţian să râdă înfăţişând un soţ încornorat din simplul motiv că marţienii nu ştiu ce-i aia o femeie, ei înmulţindu-se prin spori.

Suntem în 1929. La 12 ani de la Măreaţa Victorie a Revoluţiei din octombrie, când în URSS s-a instaurat, vorba propagandei şi agitaţiei oficiale, „cea mai superioară orânduire de pe glob“. Şi cu toate acestea, dacă ţinem cont că Ilf şi Petrov răspundeau unei experienţe a cititorilor, mulţi sovietici erau convinşi că în America se lucrează mult mai bine decât în URSS. Dacă ne gândim că de 12 ani, ruşilor li se vorbea despre superioritatea socialismului asupra capitalismului, în realitate ar fi trebuit să fie invers decât în schiţa celor doi mari satirici.

Comunismul s-a prăbuşit în 1989.Una dintre cauze rămâne şi adevărul că economia de stat, căreia îi aparţine trustul din schiţă, favorizează lenea, risipa, lucrul de mântuială, învăţătura lui Merge şi aşa! Acest adevăr era deja ştiut – se vede din proza lui Ilf şi Petrov – încă din 1929 în URSS. Dacă aşa e, de ce-au mai fost nevoie de 60 de ani de economie etatistă?! Şi, mai ales, de ce a fost nevoie ca dezastrul economiei etatiste din URSS să fie impus şi altor ţări precum România?!