Am cravata mea şi mă spânzur cu ea

Plângem cu sughiţuri de mila noastră, ne credem o ţară fără baftă, plină de sărăntoci titraţi şi de bogătaşi fără bacalaureat. Dar, nu ştiu cum se face, avem muşuroaie de corporatişti. Ne place să ţăcănim cu tocurile în asfalt şi să ni se muleze fustele pe ceea ce a mai rămas din fundul turtit de atâta stat pe scaun.

Dacă iei strada la scuturat, vezi că jumătate din bărbăţimea patriei poartă cămaşă albă şi cravată. Sigur, de când toţi crapă de căldură, au început să-şi lase sacourile în birou. Umblă aşa, bufanţi, cu cămaşa ca un gogoşar (mai iese şi ea din nădragi, după o jumate de zi de muncă).

Cravata are erecţie de câte ori bate vântul şi se propteşte în şaorma pe care o înfulecă domnul corporatist. Nu-i nicio pagubă, oricum majoritatea cravatelor au model tâmpit, zici că sunt făcute de unii care şi-au pierdut minţile şi purtate de unii care şi-au pierdut pariurile.

Femeile din corporaţii se înmoaie în alb, probabil le-a păcălit cineva că e singura culoare de succes. Gulerul se mânjeşte cu fond de ten – care se aplică şi pe gât, aşa cum spun revistele care te învaţă cum să devii corporatist în zece paşi.

Dacă te holbezi mai bine la legitimaţiile lor plastifiate, atârnate de gât, observi că majoritatea sunt nişte puişori de şefişori adjuncţi ai unor asistenţi de-ai unor şefuleţi. Trec pe lângă ei zilnic, lucrez într-o zonă corporatistă a Bucureştilor – în Pipera. Un bossulete din ăsta încrăvăţit vrăjeşte câte-o corporatistă proaspătă. Au ieşit răsadurile carierelor de primăvară, că toată iarna nu angajează nimeni nimic, nici dacă li s-ar sparge un ţevoi şi-ar bălti compania ca orezăriile, n-ar chema nici măcar un instalator plătit cu ora. Alt bossişor recrutează „asistente” în pauza de ţigărică - acum numai femeile urâte sunt secretare, femeile frumoase sunt asistente.

Trei sferturi din arogantele cu sacou şi din încrezuţii cu cravată sunt, de fapt, în hamacul depresiei. Au joburi proaste care par joburi bune – asta e nasol atunci când ieşi cu prietenii la cârciumă şi aşteaptă să plăteşti nota. S-ar spânzura câteodată, doar că tavanul corporaţiilor e cam sus, n-ajunge nimeni la el. Şi e fals, din rigips, cade cu tine cu tot. Şi-ar tăia jugulara cu acul de la cravată. Femeile ar lua calmante până când ar vedea totul roz, apoi ar vedea totul negru, iar paramedicii ajunşi la faţa locului ar vedea totul vânăt.

Toţi colportează o prostie la modă, cum că „nu trebuie să te îmbraci pentru funcţia pe care o ai, ci pentru funcţia pe care o vrei”. O utopie, într-o ţară plină de ranchiunoşi. Dacă o secretară vine îmbrăcată mai bine şi mai scump decât şefa ei şleampătă, ia un şut în fundul ăla bombat de nici nu mai nimereşte uşa, nimereşte doar bodyguardul, care o târăşte politicos de păr afară din firmă.

Multe corporaţii româneşti sunt o butaforie. Angajaţii vin îmbrăcaţi ca în Congresul American, dar ei de fapt se ocupă cu ceva mult mai duios - sună lumea şi pun placa: „Mnăziua! Vă oferim draicucărul nostru care poate muta munţii din loc şi poate prăji carnea fără s-o prăjească... Alo? Alo!...”.