Alina Mungiu-Pippidi: Ce ne învață „Război și pace”, roman interzis în Ucraina. Share, vă rog
„Ah, nu-mi vorbi de Germania! [Ea] n-a dorit niciodată nu dorește nici azi războiul. Ea ne trădează. America, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei... de acest ucigaș și scelerat... care amenință totul.”
Pare că ați auzit asta aseară la o televiziune, nu? Sau în filmele lui Cristi Puiu, unde lumea ruminează materialul auzit la televiziuni. Ucigașul și sceleratul e Putin. Europa e slabă în fața lui. Noroc cu America!
Numai că e fragmentul de conversație cu care începe serata Annei Pavlovna Scherer, doamna de onoare a împărătesei Maria Feodorovna. Anul e 1805, nu 2022, și suntem la Petersburg. Ucigașul și sceleratul în față căreia Europa tremură și celelalte națiuni se ascund este Napoleon Bonaparte. Am înlocuit Austria din text cu Germania (d-na Scherer se plânge și de Prusia în termeni identici (Germania încă nu exista). Și, desigur, am înlocuit Rusia cu America. Pentru că fraza originală era: Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei... de acest ucigaș și scelerat... care amenință totul.
Bine ați venit în marea literatură, aceea în care orice război și orice pace devin interschimbabile, unde ficțiunea de mare clasă descinde la un nivel mai profund decât realitatea. Deși între Putin kaghebistul și Napoleon, autorul Constituției de la Malmaison, care a creat Elveția, statul cel mai de succes din Europa (ocupând-o de vreo trei ori), nu pare la nivel superficial să fie vreo asemănare, în acest context e mai greu de găsit vreo deosebire. 2022 nu e primul an când toată Europa se simte amenințată și obligată să se unească contra unui stat devenit prea puternic și care cere o ordine europeană specială, care să-l acomodeze pe el și viziunea sa despre ordinea continentală. A citi despre precedentele dăți poate fi, de aceea, de ajutor.
Cultura servește ca să punem lucrurile în perspectivă, e acel fundal pe care educația ar trebui să-l dea ca fiecare situație sau obiect particular pe care îl întâlnește un adult să poată fi raportat la o categorie universală. Nu există nici o soluție să se apere cineva de fake news, ba chiar ajungi, cum a fost sub pandemie sau sub războiul de azi să trăiești într-o lume complet fabricată pentru tine să și să crezi că aceea e lumea, cum credeau șoarecii albi pe care făceam eu experimente în facultate și pe care îi țineam într-o cutie de pantofi. Educația, și numai educația de calitate poate da oamenilor discernământul de a înțelege ce se întâmplă pe lume, acum când informația a ajuns la îndemâna tuturor, dar nu și cultura. Dimpotrivă, state întregi, de la americani la noi tind să piardă lupta cu educația și să producă absolvenți care pot crede că de la vaccin îți poate crește coadă, de la tehnologia 5G poți face COVID și ești moral obligat să îl împuști pe doctorul din satul tău dacă face cuiva un avort.
În loc să introducem Război și pace la toate bacalaureatele din lume, pentru că există puține cărți în care un ciclu întreg de învățare să fie cuprins pe toate temele esențiale ale vieții, și aceasta e probabil cea mai bună, ministrul Educației din Ucraina ne anunță că Război și pace va fi scos din programa de literatură universală. "Nu se va mai studia în Ucraina, ca orice altceva care glorifică trupele rusești… istoria Ucrainei și a lumii se va baza de acum înainte pe documente de arhivă ucrainene, grupurile noastre de lucru lucrează la aceste schimbări cu atenție ca de acum înainte relația dintre națiunea ucraineană și lumea rusească să fie scrisă doar pe baza adevărului istoric”.
Lăsând la o parte inocența (prezumată) de a crede că literatura e ceea ce a falsificat istoria, și nu arhivele, mai ales dintr-o singură sursă, chiar așa stau lucrurile? Glorifică Război și pace trupele rusești? Din cei trei eroi ai săi, Andrei Bolkonski merge la război că e plictisit de viața mondenă și caută gloria; Nikolai Rostov că are o adorație adolescentină și necritică față de țarul Alexandru; Pierre Bezuhov, care e pacifist, critică războiul și e pro-francez, doar că războiul ajunge la Moscova și bea un pahar prea mult, și atunci promite că va finanța un regiment. Dar camarazii lor? Acela care e onest, eroic, chiar va sfârși prost, mort, amputat, pedepsit disciplinar, iar cine își păzește doar interesele și nu îi pasă de soarta colectivă va ajunge sus de tot. Nu o dată, ci sistematic. Eroul veritabil al războiului, generalul Kutuzov, e prezentat cum a fost, un bătrân degenerat (țiitoarea din urmă era valahă și ei au rezidat un timp la București), adormind mereu la consilii și citind romane de capă și spadă franțuzești. Șeful suprem, țarul, e un puști vanitos, și se insinuează că din cauza lui și a faptului că s-a băgat peste Kutuzov, care avea înțelepciunea vârstei, s-a angajat bătălia catastrofală de la Austerlitz, unde coaliția ruso-austriacă, deși superioară numeric, nu cunoștea bine dispoziția adversarului și a luat-o la fugă la prima surpriză de pe teren.
Ce învață eroii lui Tolstoi la război? Că întreg anturajul comandaților e făcut din profitori, lași și incompetenți. Contele Tolstoi nu era vreun revoluționar. El descrie clasa lui socială, care trebuie să își angajeze profesori de rusă când Alexandru se ceartă cu Napoleon și folosirea francezei ca limbă a aristocrației devine ceva nepatriotic. Un strămoș de al său, șambelanul Tolstoi, apare înaintea bătăliei de la Austerlitz numai pentru a declina să își folosească influența ca să aducă la cunoștința împăratului un memoriu care ar putea salva ziua, spunând că în capacitatea sa se ocupă de fripturi, și nu de tunuri. Nu numai că Tolstoi nu își cruță familia și armata, dar curtea și împăratul sunt zugrăviți cu o obiectivitate perfectă. Nu e clar cine conduce: este o concurență acerbă între urzeli și jocuri de influență cu menirea de a avansa interese personale sau de grup: marile decizii se iau sau se amână printre cele cu adevărat importante, care sunt distribuirile de rente: numiri de aghiotanți, donări de moșii, căsătorii aranjate. Avem la un moment dat un reformator care câștigă favoarea împăratului, brusc se aprinde o luminiță, oamenii de bună calitate încep să lucreze pentru el (traducând coduri legale franceze, menite a recupera înapoierea). Dar, ca întotdeauna în Rusia reformatorul sfârșește în Siberia, fără a fi clară vina sa, dezavuat mai ales de cei care îl lingușiseră.
Cum e statul rus, văzut de Tolstoi? Cititorii ar afla, unii poate pentru prima dată, ce e un imperiu. Anturajul împăratului vorbește doar franțuzește și e compus din oameni pe care îi cheamă Barclay de Tolly, Benigsen, Paulucci, Stein, Armfeld, Bagration, georgieni, sardinieni, nemți (fie prusaci sau austrieci, antipatizați la fel pentru spiritul lor de ordine și îngustimea minții), suedezi și așa mai departe. Și ruși. Poporul, se spune, mai ales când Napoleon invadează Rusia, vrea comandant un rus adevărat care să îi dea încredere: așa e rechemat Kutuzov de la București, unde încheiase pacea cu turcii. Poporul are multe straturi, singurul complet rus e cel mai de jos, mujicii, în rest sunt de toate neamurile. Nimeni nu e idealizat. Pentru profesiuni, ca pe vremea lui Petru și Ecaterina, străinii, unii naturalizați, par a fi baza: ei sunt geniștii, doctorii, perceptorii, muzicanții, importați din Germania, din Elveția, sau evrei educați. Amestecul de credințe, de la secte primitive la francmasonerie nu e prea diferit de cacofonia de azi. Francezii sunt văzuți ca oameni, ca indivizi, unii buni, alții mai răi, unii de detestat, cei mai mulți de compătimit. Per total însă rămân idealul de emulat, că întreaga tristețe a imperiului oriental e că el vrea să fie în Occident, dar îl despart vecinii, națiuni cu pretenții și a căror represiune totală nu a reușit: polonezii atunci, ucrainenii azi.
Acesta e imperiul țarist, nu e Rusia, Rusia există cel mult ca potențial înăuntrul său, și un potențial mai degrabă sinistru, ca în revolta mujicilor de la Bogucearovo, adevărată presimțire pentru bolșevismul de mai târziu. Imperiul, ca toate imperiile, e universalist, structurat pe împărat și credința oficială ortodoxă, dar acomodând o varietate de nații și limbi câtă vreme supremația nu îi e pusă la îndoială. (Otomanii, pentru cine nu știe, treceau prin foc și sabie doar cetățile care nu le deschideau porțile: altfel toată lumea care devenea supus otoman își păstra credința și cultura și plătea doar o taxă suplimentară, de nemusulman). Imperiul țarist, al cărui continuator Putin sugerează uneori că ar fi, nu are nici o legătură cu statul post-sovietic de azi, împins de Putin pe calea etnicizării și rusificării, nu a imperializării. Dar ca să își dai seama de asta, ar fi bine să citești Război și pace.
Dar dincolo de imperiul rus și personajele extraordinare, adevăratul personaj al cărții este războiul. Nimeni nu înțelege nimic dintr-un război dacă nu a citit Război și pace. La școala militară de azi ar trebui pus între Clausewitz și Sir Basil Liddell Hart, așa cum la școlile militare de acum o sută cinzeci de ani se citeau Cezar și Tucidide.
Spune Tolstoi: ”Napoleon a început războiul cu Rusia din cauză că nu a putut să nu vină la Dresda, nu a putut să nu se lase orbit de onoruri, n-a putut să nu îmbrace uniforma poloneză, să nu se supună influenței unei dimineți de iunie, care-l îndemna la acțiune, și nu și-a putut stăpâni mânia ¨[în prezența trimișilor lui Alexandru].
Alexandru a refuzat orice tratative pentru că se simțea personal jignit… Rostov a pornit la atac, galopând împotriva francezilor, din pricină că nu și-a putut înfrânge dorința de a galopa la âmp deschis și tot așa au acționat toate aceste nenumărate persoane care au luat parte la război. S-au temut, s-au umflat în pene, s-au bucurat, s-au indignat, au criticat, crezând că știu ce fac și că fac asta pentru sine, pe când, de fapt au fost cu toții niște instrumente involuntare ale istoriei”.
Sună asta a propagandă putinistă și trebuie să ținem deoparte elevii ucraineni de asemenea cărți? Nu mai vorbesc de elevii români, unde mafia literaților de limbă română se ocupă intens de mulți ani ca să nu strecoare vreo urmă de literatură universală mare în programă, ca să nu umbrim mica literatură română… Că nu cred că niciodată a fost vreo carte importantă în programă. Oricum asta nu.
Când omenirea o ia razna, cărțile sunt prima victimă. E cu totul tentant să arunci hârtia tipărită pe foc sau să pui mâna pe rangă. Mai greu, infinit mai greu este să educi oamenii astfel încât cărți, picturi sau statui să nu mai fie pentru ei un pericol, să fie chiar un exemplu, ca un tată educat să poată explica copiilor lui, folosind un text sau o imagine, ce a fost o epocă și cum se deosebesc valorile noastre de acelea ale epocii respective.
Războiul din Ucraina duce pe culmi, după cum era de așteptat, lupta cu gândirea liberă și cu universalismul. Îl apărăm pe Rushdie cu jumătate de gură și pentru că e certat cu musulmanii, dar suntem mai buni? Ca student și scriitor, înainte de 1989, când luptam zilnic cu cenzura, nu îmi imaginam că după eliberarea Europei de Est de comunism am să mai văd - sau chiar am să am parte eu însumi, cu Evangheliștii - de cărți cenzurate. Cei care au interzis Război și pace fie nu l-au citit, fie, semianalfabeți fiind, nu l-au înțeles. Că interzicerea oficială a cărților nu ar putea avea loc fără cenzura cealaltă, privată și consimțită, a celor care le îngroapă pentru că nu le citesc, care au refuzat demult înțelegerea veritabilă și subtilă a lumii, atât de subversivă pentru ordinea bazată pe forță și distrugere.
Se încarcă comentariile...
