Alegerile în România, de la marea sforărie la marea sforăială

Rămase fără candidaţi viabili, partidele de la noi au aruncat în luptă tot felul de lighioane: preoţi cu înclinaţie divină spre administraţia locală, cântăreţi de muzică populară cu ifose de oratori publici, jurnalişti cu stofă de spioni internaţionali şi pasiune pentru transportul public şi multe alte figuri palide. Campania electorală locală demonstrează că suntem patria habarniştilor care pot vorbi fără să îi doară gura.

Pe de o parte, din pricina noilor legi electorale, asistăm la o campanie speriată şi sleită, fără inspiraţie şi fără panaş, care parcă se derulează într-un canton din Elveţia post-apocaliptică sau într-un land bavarez populat cu pakistanezi. Probabil că Preşedintelui nostru teuton îi place să urmărească acest gen de campanie, dar rezultatul negativ este o moţăială colectivă şi generalizată. Efectul malign al modului cum a fost condiţionat sistemul politic actual este acela că totul s-a transformat într-o imensă plictiseală publică. Totul pare un uriaş joc de mimă colectivă. Politicienii se prefac că sunt în campanie, iar cetăţenii nici măcar nu se mai prefac că i-ar interesa.

Vedem pretutindeni lipsa de imaginaţie şi inteligenţă. Panourile electorale şi televizoarele sunt pline de politicieni fără inspiraţie, timoraţi şi lipsiţi de orice proiecte reale, debitând soluţii absurde. Într-o atmosferă flască, fără dezbateri, fără dialoguri autentice, vedem cum politicienii au rămas în pielea goală. De fapt, politicienii noştri sunt fără proiecte şi nu au răspunsuri concrete la problemele concetăţenilor lor.

Marea sforărie din deceniile anterioare s-a transformat în marea sforăială de acum.

Pe de altă parte, candidaţii aceştia fără creativitate, rămaşi fără jucăriile lor preferate, nu au alternative, aşa că încep să debiteze prostii. Rămaşi fără găleţile tricolore, fără pleaşca electorală sub formă de ulei, zahăr sau pui rotisaţi, politicienii din republica noastră fascinantă sunt obligaţi să spună vrute şi nevrute. Să ne facă din vorbe cum ar veni. Prin urmare asistăm la spectacolul intitulat: politicienii spun lucruri trăznite.

Ajunge să aruncăm o privire la campaniile electorale din marile oraşe ale ţării şi vom vedea că politica de la noi pare un nou episod din seria „Tăntălăul şi Gogomanul”. Aceasta pentru că mesajele electorale demonstrează, dacă mai era nevoie, că politicienii nu trăiesc în România, ci într-un ţinut ficţional, populat cu tembeli. Ţara magică din care ei provin ori este ori un desen animat, ori un film fantasy. În niciun caz din realitatea în care trăim şi noi.

La Bucureşti, toţi candidaţii par să fie loviţi de această boală a fabulării libere. Principalul exponent al vorbitului în dodii electorale rămâne Cătălin Predoiu, candidatul fără voie al PNL. După multă moşmondeală, el a lansat programul „Soluţii serioase pentru Bucureşti”, bazat pe câteva idei neserioase şi de tot râsul, cum ar fi promovarea „mersului sănătos pe biciclete” sau transformarea Capitalei într-un oraş „eco”. Şi Gabriela Firea, jurnalista transformată în femeia destoinică ce dă cu mătura prin parcuri, propune „Rezultate pentru Bucureşti”. Cum ar veni, pune rezultatele înaintea acţiunilor. Nici politicianul de tramvai, Nicuşor Dan, matematicianul hrănit cu şaorma, nu pare să o ducă mai bine, încercând să îi convingă pe bucureşteni că îi va salva de politicieni, el însuşi nefiind altceva decât un politician.

Amuzamentul e total în provincie. De exemplu la Cluj, unde primarul Emil Boc pare să fie alesul pe viaţă al concetăţenilor săi, face promisiuni din categoria „funarbulescului” (amestec între Funar şi burlesc). Actualul primar a reciclat o idee pe cât de caraghioasă, pe atât de aberantă: realizarea unui metrou în oraşul de pe Someş. Pentru cei care nu locuiesc în Cluj, trebuie spus că Primăria se chinuie de 6 luni să realizeze un pasaj subteran în faţa gării centrale a oraşului. În cât timp va face un tunel?! La rândul lui, contracandidatul lui Boc, omul de afaceri Buzoianu are şi el viziuni de pe altă planetă. Într-un judeţ care abia dacă are 600 de mii de locuitori, el a declarat că vrea să transforme Clujul într-un oraş cu un milion de „oameni”. De unde va aduce Buzoianu atâţia oameni, doar imaginaţia sa debordantă ştie. Sau ce să mai vorbim de Iaşi, dulcele târg al Moldovei transformat într-un studio de telenovele naţionale, unde primarii în devenire visează să transforme Bahluiul în canalul Panama?!

De ce această campanie lălâie, ca o apă sălcie, în care băltesc, aidoma unor broaşte râioase scoase la iveală de un sezon secetos, multitudinea de orătănii politice de la noi? Principala cauză este legislaţia electorală şi limitările impuse de aceasta, care produc efecte catastrofale asupra proceselor democratice. În dorinţa de a „curăţa” politica de influenţe din exterior, a fost impusă o limitare financiară urmată de o limitare comunicaţională.

Noua lege electorală a creat, de fapt, un fel de cuşcă Faraday în care politicienii aflaţi în funcţii stau protejaţi de orice schimbare.

Din păcate, sistemul de finanţare publică îi pune în avantaj pe cei care au şanse să ia un număr mare de voturi, prin simplul fapt că au un aparat de partid în spate sau au bani. Dacă eşti candidat independent şi nu ai o infrastructură de partid, care sunt şansele de a obţine peste 3% din voturi? Iar dacă nu poţi obţine aceste procente, atunci vei rămâne cu banii cheltuiţi degeaba. O altă prevedere legislativă, respectiv auto-finanţarea, accentuează această problemă, pentru că încurajează, evident, indivizii care au bani. Sistemul acesta în care se cheltuiesc sume fixe, pe care apoi statul le decontează, seamănă cu rambursarea delegaţiilor şi a diurnelor şi încurajează figurile politice care au resursele necesare să facă în avans cheltuieli.

În fond, legea este rezultatul unui acord tacit între PNL şi PSD - cele două mari partide au bătut palma pentru a păstra lucrurile în echilibrul actual. Situaţia la care asistăm face parte din categoria ce poate fi numită „o mână spală pe alta”. E un nărav autohton care se manifestă de secole prin aranjamente de culise, care are ca singur câştigător interesul meschin al celor care stabilesc regulile în beneficiul propriu. Iar finalitatea acestei înţelegeri va fi întărirea sistemului bi-partizan, unde cele două partide îşi vor împărţi „fiefurile” şi unde nu va mai fi loc de alternativă politică.

Ar trebui să ne întrebăm, mai degrabă, de ce avem nevoie de campanii electorale? Pentru că sistemele democratice în lumea modernă au nevoie de mediatizare. Cetăţenii trebuie să audă diverse opinii şi proiecte, pentru a putea să le aleagă pe cele mai bune pentru ei. Numai că, datorită timorării politicienilor prin razele gamma ale doamnei Kovesi, în România nu se mai organizează nici evenimente publice, nici mobilizare electorală. De teamă să nu fie luaţi în dubă, politicienii de la noi nu mai organizează reuniuni publice. Sigur, nu ne lipsesc cântecele de taraf, manelele sau mititeii ori voia bună de prost gust. Dar ne lipsesc discuţiile autentice, dezbaterile de idei şi dialogul politic.

Pentru că cel mai important scop al sistemelor electorale este acela de a crea o platformă de dezbatere şi, mai ales, un cadru de selecţie publică a celor mai buni cetăţeni. În condiţiile în care, prin intermediul legii electorale şi prin presiunea DNA, statul limitează această interacţiune, democraţia însăşi este limitată.

Dacă legislatorii au fost atât de preocupaţi de „curăţenia” campaniei politice, de ce nu au fost interesaţi şi de natura democratică a acesteia? De ce textul legii nu obligă candidaţii la dezbateri publice, finanţate tot de către stat (dacă tot am optat pentru un sistem ultra-birocratic)? Vedem cum candidaţii se evită unii pe alţii la televiziuni, cum dezbaterile sunt de obicei între politicienii de pe locurile 7-8, care nu au şanse reale la funcţii, sau asistăm la monologuri cu ziarişti mai mult sau mai puţin incompetenţi. De ce nu impune legea discuţii publice cu cetăţenii, organizate obligatoriu, fie mediatizat, fie doar în locaţii unde să aibă acces toţi alegătorii?

Toate acestea nu fac decât să sporească deruta naturală a concetăţenilor noştri care, neştiind ce să mai aleagă (nu e ca şi când ar fi ştiut vreodată!) se îndreaptă în turmă către primarii aflaţi în funcţie. Singurii care şi-au dat seama cum stau lucrurile cu adevărat sunt sătenii din comuna Ciohorăni, unde există singur candidat pentru primărie, reprezentatul PSD. După cum declară adversarul politic al PSD-istului candidat unic: „Toţi sunt cu PSD. Ce rost avea să-şi mai depună careva candidatura?”.

Numai că efectul cel mai nociv al acestei campanii se va vedea pe termen lung. Pentru că cele două mari partide (PSD şi PNL), care îşi vor distribui egal primăriile, vor intra în campania pentru alegerile naţionale în „pole position”. Iar mult lăudata schimbare a clasei politice nu se va petrece nici anul acesta, nici pentru următorii patru ani. Totul va fi cum a fost.