Alegerile din Turcia și cele mai mari temeri ale societății turcești - Genocidul Armean și Sindromul Sèvres
0În această perioadă, toții ochii sunt ațintiți asupra societății turcești și a alegerilor foarte importante de acolo. Dar, ca să înțelegem un pic mai bine ce se întâmplă în Turcia, ar trebui să îi înțelegem societatea, iar ca să facem aceasta, temerile și traumele nerezolvate sunt printre cele mai importante. Atât pentru că ele sunt exploatate electoral de unii politicieni, cât și pentru că ele limitează anumite orizonturi ale respectivei societăți.
Astfel că noi, în două articole, vom încerca să analizăm un pic două traume din societatea turcă: una despre care nu se vorbește deloc acolo, respectiv Genocidul Armean, care a lăsat urme adânci în societatea turcă și este catalizatorul tuturor temerilor acesteia, iar a doua traumă este așa-numitul Sindrom Sèvres, teama de disoluția Turciei, teama de trădarea propriilor elite, neîncrederea și teama de străini și, mai ales, de vecini. Care, într-un joc complex, se amestecă ambivalent în societatea din Turcia cu dorința de a reface Imperiul Otoman. Așadar, avem pe de o parte teama de disoluția Turciei, așa cum era să se întâmple după Primul Război Mondial, întreținută de narațiuni actuale complexe, iar pe de altă parte avem dorința de a lua teritorii de la vecini și a reface pe cât se poate Imperiul Otoman.
Genocidul Armean pare a fi, pentru multă lume, foarte departe în timp și spațiu, ceea ce îl face să pară poate prea puțin relevant sau important pentru lumea de astăzi. La fel, Sindromul Sèvres al turcilor este pentru multă lume din România o noțiune cel puțin abstractă, exotică, destul de puțin cunoscută. Dar Genocidul Armean și Sindromul Sèvres sunt o parte extrem de importantă nu numai a trecutului, ci și a prezentului atât pentru societatea armeană și turcă, dar și pentru politicile interne și externe ale celor două state. Iar de aici încolo, bineînțeles, lucrurile devin extrem de relevante și pentru noi și pentru toată regiunea Mării Negre și nu numai. Ca să dăm un exemplu, conflictul armat din Karabahul de Munte, de asemenea, este pe anumite dimensiuni una dintre expresiile prezente și manifeste ale acestor traume. Iar de Karabahul de Munte, care probabil ni se pare atât de departe, poate am fi uimiți să aflăm că ne despart doar 2.489 de km, cu aproape 70 de km mai puțini decât cei 2.556 de km care ne despart de Londra.
Acestea două, Genocidul Armean și Sindromul Sèvres, ar putea fi descrise drept traume istorice, traume culturale sau traume naționale, depinde din ce punct de vedere se privesc lucrurile. Nu vom intra în deosebirile dintre cei trei termeni de mai sus, care se intersectează pe foarte multe dimensiuni, dar ceea ce este important de reținut este că ele reprezintă o traumă a respectivelor societăți. Iar pentru început, vom descrie foarte succint la ce evenimente se raportează cele două traume.
În prima parte a acestei analize, publicată astăzi, pe baza unor analize și cercetări internaționale, vom prezenta ceea ce a fost Genocidul Armean. Cu următoarea ocazie vom aborda a doua parte a analizei, referitoare la Sindromul Sèvres din Turcia și relația acestuia cu Genocidul Armean.
Genocidul Armean
Așadar, a fost el într-adevăr un genocid? Sau, așa cum se spune într-o comunicare elaborată de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe al Turciei, „Nimic din ce s-a descoperit până acum nu atestă genocid.”?
Declanșarea a ceea ce avea să fie numit Genocidul Armean a început în aprilie 1915, după ce Imperiul Otoman a suferit o înfrângere grea în fața armatelor rusești. Autoritățile otomane au ordonat deportarea armenilor din estul Anatoliei în deșertul sirian. În timpul acestei așa-zise deportări, convoaiele de refugiați armeni fără apărare au fost atacate, jefuite, ucise, masacrate de trupe oficiale otomane, miliții kurde, trupe neregulate și bande de tâlhari. Traseele deportării au fost dinadins stabilite pe rute unde să moară cât mai multă lume de foame și sete. Dar masacrele nu s-au desfășurat doar în timpul deportărilor, mulți armeni fiind exterminați cu miile în propriile sate sau orașe, de unde nu au mai apucat să plece. De multe ori ei erau uciși cu săbiile sau arși, pentru a face economie de gloanțe. Cifrele medii estimative arată în jur de 1,2 milioane de morți.
Ca să realizăm ponderea populației armene înainte de genocid, trebuie să menționăm că înainte de 1915 în estul Imperiului Otoman erau nu mai puțin decât 6 vilaiete armene. Din aproape 2 milioane de armeni câți erau în 1915 în Imperiul Otoman, astăzi mai sunt în Turcia doar în jur de 60.000 de oameni. Majoritatea sunt în Istanbul, care a fost cruțat în mare parte de genocid, iar nu în teritoriul lor originar din estul Anatoliei, unde practic nu mai există armeni.
Sursa: Ronald Grigor Suny, “They Can Live in the Desert but Nowhere Else”, A History of the Armenian Genocide, p. 17.
Ca să realizăm scara la care s-au desfășurat aceste masacre și cruzimea lor, dăm numai un exemplu din februarie 1915, când încă nici măcar nu începuse în mod oficial așa-zisa deportare a armenilor. Astfel de întâmplări erau însă la ordinea zilei și descriu foarte bine atât climatul de dinaintea desfășurării propriu-zise a genocidului, cât și ceea ce a urmat pentru aproximativ 1 an și practic a înlăturat toată populația armeană din estul Anatoliei, care de peste 2.000 de ani reprezentase patrie natală pentru armeni: „La mijlocul lui februarie, 800 de armeni au fost trimiși din Salmas în Persia prin satele învecinate, unde au fost torturați, mutilați și apoi uciși sau aruncați în fântâni și rezervoare de apă.” (R. Suny)
Pretextul pentru toate acestea a fost că naționaliști armeni ar fi ajutat armatele țariste împotriva Imperiului Otoman.
Despre acest început scrie și Ronald Grigor Suny în termenii următori: „Ceea ce a evoluat rapid într-un genocid a început cu masacre sporadice, după o înfrângere colosală (n.r. în fața rușilor) care a rezultat în panică politică, disperare și o sete de răzbunare. (...) Deportările efectuate de ochii lumii din rațiuni militare s-au radicalizat rapid în chip monstruos într-o ocazie de a curăța Anatolia odată pentru totdeauna de toate acele populații percepute ca fiind o amenințare existențială iminentă la adresa viitorului imperiului.”
Deși este neîndoielnic că au existat asemenea cazuri de armeni care au ajutat trupele ruse (nu trebuie să uităm nici faptul că armeni din cealaltă parte a Armeniei, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, luptau în trupele țariste), deși au existat la sfârșitul secolului 19 și curente de idei ale unor intelectuali armeni (Hnchak și Dashnaktsutiun) care militau pentru o secesiune de Imperiul Otoman, din Enciclopedia Imperiului Otoman aflăm că majoritatea intelectualilor armeni continuaseră să sprijine o formă de continuare a Imperiului Otoman, dar una în care să se reinstaureze Constituția suspendată în 1878 și în care armenii să aibă un cuvânt mai mare de spus în privința afacerilor politice ale Imperiului Otoman. Dar în privința acuzelor din timpul Primului Război Mondial, din nou este greu de crezut că aceste cazuri de armeni care au ajutat armatele țariste au fost într-adevăr o mișcare de anvergură care ar fi putut să ajute decisiv armatele rusești împotriva celor otomane. Mai degrabă, se poate spune că au fost folosiți drept pretext pentru declanșarea unui genocid ale cărui intenții existau de mult timp.
Astfel, cu atât mai greu este de crezut că acesta a fost motivul principal din spatele începerii politicilor Genocidului Armean, cu cât politicile din provinciile estice ale imperiului și ideile fostului sultan Abdul Hamid încurajaseră deja masacre, deposedări de pământ, relocări ale armenilor, dublate de colonizări cu musulmani refugiați din Balcani sau Caucaz, încă de la sfârșitul secolului 19. Din aceeași Enciclopedie aflăm că în 1893 au izbucnit ciocniri între acești coloniști musulmani și țărani armeni înarmați, iar printre musulmani s-a răspândit zvonul că armenii se vor revolta la fel cum o făcuseră grecii în 1820. Când un trib kurd a năvălit peste un sat armean și l-au jefuit, ucigând un număr de oameni, sătenii au răspuns ucigând kurzi. Autoritățile otomane i-au pedepsit însă pe armeni, nu pe kurzi. Aceasta a dus la situația în care tot mai mulți săteni armeni din sud-estul Anatoliei au declarat că nu vor mai plăti taxe dacă nu vor fi protejați. Guvernatorul otoman, în schimb, i-a declarat pe armeni drept rebeli și le-a dat mână liberă kurzilor din milițiile de cavalerie ușoară Hamidiye, în slujba statului otoman, să jefuiască și să ucidă cât vor.
Între anii 1894-1896, inclusiv prin milițiile kurde Hamidiye menționate mai sus, sultanul Abdul Hamid și politicile sale ar fi masacrat aproape 200.000 de armeni, crime care ar fi avut un caracter organizat. Se pare că se urmărea reducerea populației armene din acele zone estice, se arată în The Armenian Genocide: A Complete History. Așadar, avem din nou apariția acestei idei de purificare etnică a acestor zone, concretizată mai târziu în Genocidul Armean. Astfel încât nu este de mirare că și populația locală armeană a început să își pună problema activităților lor de auto-apărare în fața kurzilor, care ar fi generat aceste reacții din partea otomanilor, dar și în privința viitorului lor. Cu toate acestea, se pare că înainte de începutul secolului 20, așa cum spune și Raymond Kévorkian în același volum: „nici kurzii, nici armenii nu începuseră încă să își imagineze viitorul în afara structurii Imperiului Otoman.”
Înainte de Războaiele Balcanice, avem un alt masacru de răsunet, cel de la Adana, din 1909, când au fost uciși iarăși mii de armeni.
Revenind la situația din anul 1915, anul declanșării oficiale a Genocidului Armean, pe măsură ce situația devenea tot mai tensionată, neîncrederea tot mai acută, tinerii bărbați armeni mobilizați în armata otomană începeau să fie trimiși în batalioane de muncă, unde erau dezarmați, iar ulterior duși în locații izolate și masacrați uneori cu sutele, arată Ronald Suny.
Același Ronald Suny arată că există mărturii care atestă că lideri ai armenilor, lideri ai organizației Dashnak, ca de exemplu Arshak Vramian, un membru al Parlamentului Otoman, Aram Manukian, Nigol Mikaielian, cunoscut drept Ishkhan (Prințul), au făcut tot ce au putut ca să mențină situația cât mai calmă, dându-și seama că stăteau cu toții pe un butoi de pulbere. Au avut nenumărate întâlniri cu oficiali otomani, au trimis scrisori, iar armenilor le spuneau că în această situație chiar și cel mai justificat act de auto-apărare poate avea consecințe dramatice. De aceea îi îndemnau pe armeni să suporte orice, chiar și arderea câtorva sate sau uciderea câtorva zeci de oameni, fără să întreprindă niciun semn de răzbunare care ar putea să le dea turcilor pretextul pentru un masacru general.
Chiar și Hasan Tahsin Uzer, Tahsin Bey, guvernatorul otoman al regiunii Van, regiunea cu cea mai compactă populație de armeni, mărturisea despre loialitatea armenilor.
Cu toate acestea, ciocnirile armate dintre musulmani și armeni au continuat să se intensifice, armenii au început să înființeze unități de auto-apărare și să încerce să se apere de kurzi, de trupe neregulate și de alte abuzuri ale autorităților otomane.
În martie 1915, cu doar 1 lună înaintea dezlănțuirii totale a Genocidului Armean, Tahsin Bey, guvernatorul otoman care era chiar prieten cu unii dintre liderii armenilor, a fost transferat la Erzurum, în locul lui în orașul Van venind Cevdet Bey. Acesta tocmai fusese implicat în masacre împotriva armenilor și asirienilor creștini în Persia și a venit în oraș împreună cu mii de trupe de cerchezi musulmani și kurzi. La scurt timp, liderii armenilor au început să fie arestați, iar doi dintre cei menționați mai sus, Ishkhan și Arshak Vramian, membru al Parlamentului Otoman, au fost asasinați. Astfel, s-a lăsat calea liberă către atrocitățile și refugierile care au urmat și care au făcut ca Van să devină „o Armenie fără armeni.” (Ronald Suny)
În Enciclopedia Genocidurilor și a Crimelor Împotriva Umanității avem, printre altele, următoarele informații despre Genocidul Armean: „Mai mult decât orice altă formă de crimă capitală, genocidul, dacă este întreprins de o organizație statală, necesită o pregătire în detaliu astfel încât să asigure nu numai succes optim, dar de asemenea să ascundă sau să camufleze intenția și deznodământul. În timpul proceselor de curte marțială turcești de după Primul Război Mondial s-a stabilit și s-a înregistrat în gazeta oficială juridică respectivă faptul că distrugerea totală a armenilor era premeditată (ta’ammüden) și că deportările erau doar un mijloc în vederea acestui scop. În declarația sub jurământ pregătită pentru acel tribunal, Comandantul Armatei a Treia, Generalul Vehip, când atesta această premeditare a folosit termenul (kasden by prior deliberation – kasden prin deliberare anterioară). Mai mult, documentele oficiale respective ale Germaniei imperiale și ale Austro-Ungariei imperiale, aliații Imperiului Otoman din timpul războiului, confirmă incidența unei astfel de premeditări. În câteva săptămâni de la izbucnirea războiului, în timp ce Turcia păstra o poziție de „neutralitate înarmată”, noile unități formate din tâlhari (çete) ale Organizației Speciale (Teskilatʼi Mahsusa) au început o campanie de hărțuire și de teroare împotriva populației armene din Turcia de răsărit. Când planurile de a încercui și distruge Armata Rusă a Caucazului au dat greș în mod dezastruos în urma intervenției Turciei în război, acești tâlhari-cadre, tâlhari-activiști, au primit o nouă misiune definitivă: trebuiau să fie desfășurați ca și unități de ucidere și să atace și să masacreze nenumăratele convoaie de deportați armeni.”
Despre magnitudinea genocidului, despre numărul aproximativ de victime aflăm tot din această Enciclopedie a Genocidurilor și Crimelor Împotriva Umanității, volumul 1: „Deși nu sunt disponibile cifre statistice exacte, pe baza estimărilor medii germane, britanice, austriece, americane, au pierit în genocid circa 1,2 milioane de oameni, în timp ce alți jumătate de milion au fost dispersați în toate colțurile lumii drept refugiați supraviețuitori. În timp ce „consecințele cumplite”, anunțate pompos de Aliații victorioși, în mod apăsător nu s-au mai materializat, crima Genocidului Armean nu numai că încă rămâne recompensată în mod negativ prin nepedepsire, dar și la nivel oficial, Turcia trecută și cea prezentă, cu minimă ezitare, persistă încă în negarea acestei crime.”
În continuare, cităm din Enciclopedia Imperiului Otoman, unde se spune că, indiferent de versiunile contradictorii asupra a ceea ce s-a întâmplat sau nu în privința Genocidului Armean, „Ceea ce nimeni nu contestă, totuși, este că armenii, care erau descendenții unui popor ce a locuit în estul Anatoliei timp de peste 2.000 de ani, au dispărut (n.r. în urma acestui episod) din patria lor ancestrală.” Tot aici se spune că autoritățile turce nu au lăsat cercetători independenți să cerceteze arhivele din timpul războiului, ceea ce îngreunează și mai mult aflarea adevărului despre ce s-a întâmplat atunci. Dar a rămas impactul asupra supraviețuitorilor armeni.
Despre traumele supraviețuitorilor armeni sunt scrise nenumărate volume, analize, cercetări. Pentru că impactul traumatic asupra identității armene a fost unul uriaș, pe multiple planuri, inclusiv etnic și religios. Am arătat mai sus cum au fost masacrați și alungați, practic eliminați dintr-o parte însemnată a patriei lor originare. Iar deși la suprafață pretextul a fost unul ce a ținut de integritatea imperiului, cel puțin pentru elite, de fapt au existat și motive etnice, religioase și economice și fanatism la nivelul societății (atestat chiar de către Talat Pașa, unul dintre principalii instigatori ai genocidului), alimentate de zeci de ani de temeri și neîncredere reciprocă, ură și frustrări economice (unii armeni aveau o situație economică de invidiat pentru alții).
Dar impactul traumatic asupra supraviețuitorilor genocidului care încă se mai aflau în Imperiul Otoman a continuat și după genocidul propriu-zis. Acum trebuiau șterse toate urmele existenței lor, inclusiv toponimia și religia. În 1916, Enver Pașa a decretat ca toate numele bulgare, armene sau grecești de sate, orașe, provincii, munți și ape să fie turcificate. De asemenea, Ronald Suny spune că „A crescut presiunea ca armenii ce supraviețuiseră (n. r. Genocidului Armean) să fie convertiți la islam. În special copiii erau acceptați ca musulmani, iar cei care refuzau erau dați afară din orfelinatele disponibile și lăsați să moară. Bărbații din batalioanele de muncă forțată care nu fuseseră încă uciși au fost convertiți la islam. Armenii din Istanbul au putut să reziste convertirii, dar în est zeci de mii au acceptat supraviețuirea în locul credinței.”, iar în locul celor care fuseseră uciși sau deportați sau reușiseră să fugă „Au fost îndreptați refugiați musulmani ca să ocupe casele abandonate și pământurile armenilor.”
Formarea narațiunii de negare
După Armistițiul de la Mudros și ieșirea Turciei din Primul Război Mondial, pe care îl pierduse, Istanbul a fost ocupat de trupe franceze, britanice și italiene. Acum, foștii lideri ai Junilor Turci au fugit, fiind ajutați de germani. Talat, Enver, Cemal, Bahaeddin Şakir, Mehmet Nazım, Osman Bedri și Cemal Azmi sunt doar câțiva dintre cei care s-au refugiat la Berlin. În Imperiul Otoman vina pentru toate atrocitățile a fost aruncată acum asupra celor ce fugiseră. A început să se formeze narațiunea conform căreia „națiunea turcă nu este responsabilă pentru săvârșirea vastului carnagiu ... câțiva aventurieri din Salonic au comis aceste crime, iar acum, că ei au fugit, chestiunea este închisă.” (Ronald Suny) Ziarele turcești susțineau exact aceeași narațiune, că vina pentru tot este a celor care au fugit.
Această narațiune este contrazisă chiar de către unul dintre principalii instigatori ai Genocidului Armean, Talat Pașa, care admite în memoriile sale scrise mai târziu că au fost „excese”. Astfel, societatea otomană dădea vina pentru atrocități pe elitele care au fugit din țară, iar elitele care au fugit, prin vocea chiar a ministrului de interne responsabil, Talat Pașa, dădea vina pe societate: <El a „mărturisit” că guvernul ar fi trebuit să facă mai multe pentru a preveni atrocitățile. În schimb, guvernul pur și simplu a cedat „elementelor turcești” care „erau lipsite de viziune, fanatice și totuși sincere în credința lor. Publicul le-a încurajat pe aceste elemente și ele au avut aprobarea generală în spatele lor. Aceste elemente erau numeroase și puternice.” Dacă statul ar fi încercat să îi pedepsească, atunci aceasta „ar fi ridicat o mare nemulțumire printre oamenii care le aprobau acțiunile. O încercare de a-i aresta și pedepsi pe toți acești promotori ar fi creat anarhie în Anatolia în momente când aveam o mare nevoie de unitate.”>(Ronald Suny) Unitate obținută în Anatolia prin genocid.
O altă parte importantă a narațiunii turcești despre Genocidul Armean, continuată și astăzi, genocid care nu ar fi existat de fapt, mai exact despre pretextele declanșării masacrelor, o constituise și o colecție de documente publicată încă din 1917 de către guvernul Junilor Turci: „O campanie de negare care va înflori în următorul secol a produs prima colecție de documente în noiembrie 1917. Intitulată „Scopurile revoluționare și mașinațiunile comitetelor armene înainte și după constituție”, această colecție includea documente care detaliau activitățile revoluționarilor armeni, propaganda lor naționalistă și pregătirea pentru revolte armate. Cea mai mare parte a conținutului acestui volum fusese strânsă de către ministrul de interne al lui Abdül Hamid al II-lea în anii 1890 pentru a justifica masacrarea armenilor din 1894-1896.” (Ronald Suny) În același volum, despre această colecție de documente, Johann Heinrich von Bernstorff, un diplomat german, germanii fiind aliați ai Imperiului Otoman în acele momente, nota că este „părtinitoare” și „tendențioasă”.
A urmat în 1919 înființarea unor tribunale care au examinat evenimentele din 1915-1916 și au arestat în jur de 300 de membri ai Comitetului Unității și Progresului (care guvernaseră anterior în timpul genocidului), ofițeri militari și oficiali guvernamentali.
Au fost însă și unii care se opuseseră într-adevăr genocidului: <Ahmed Riza, care se opusese lui Talat și ridicase obiecții împotriva deportărilor armenilor, a vorbit despre cum armenii au fost „în mod sălbatic [vahşiyane] uciși” ca parte a unei politici „oficiale [resmen]” întreprinsă de către stat (devlet eliile).> (Ronald Suny) Adică exact ceea ce acum neagă statul turc.
Așadar, foarte pe scurt, iată câteva informații de bază despre Genocidul Armean și despre ceea ce a pus bazele traumei armenilor. Până la sfârșitul Primului Război Mondial dispăruse 90% din populația armeană din Imperiul Otoman, ucisă, deportată sau refugiată. (Ronald Suny) Trebuie reținute de aici îndeosebi intenția, implicarea nemijlocită, concertată a statului turc, generalizată împotriva unui grup etnic/religios desemnat drept țintă, numărul uriaș de victime și gradul ridicat de cruzime, detalii pe care nu le-am citat aici, dar care pot fi aflate în aceeași Enciclopedie menționată mai sus și în alte nenumărate cercetări.
Narațiuni ale imperiului „fără nicio pată”
Pe de cealaltă parte, însă, după cum am mai scris, iată care este narațiunea lui Erdoğan, președintele Turciei moderne. Astfel, vom cita o declarație a lui Erdoğan din 2018 de pe site-ul președinției turce, care ni se pare extrem de elocventă atât pentru motivațiile din spatele unor acțiuni sau narațiuni de la Ankara, ce încearcă să catalizeze societatea în sensul dorit de partidul lui Erdoğan și de islamiști și ultra-naționaliști, dar ne aruncă o lumină și asupra intențiilor neo-otomaniste de la Ankara: „Dacă astăzi nu există nici cea mai mică pată care ar putea să ne facă să ne rușinăm sau să ne facă să ne plecăm capul în privința Imperiului Otoman, care a stăpânit timp de 600 de ani peste o zonă vastă, motivul este pentru că administrația de stat era bazată pe justiție. Suferința, opresiunea, masacrele și crimele împotriva umanității care au loc astăzi în regiunile de unde s-a retras statul otoman sunt cu toate produsul injustiției.”
Declarație extrem de interesantă, care abordează mai multe mesaje-cheie ale narațiunii neo-otomaniste, toate de egală importanță covârșitoare pentru Ankara lui Erdoğan și pentru cercetarea de față:
1. Imperiul Otoman nu a avut nicio pată în istorie, nu a răpit copii de la populațiile cucerite și nu i-a transformat în sclavi sau soldați, nu a comis masacre, nu a tratat prost femeile și, mai ales, nu a comis Genocidul Armean. Acest genocid este perceput într-un fel ca fiind drept piatra de boltă a construcției Turciei moderne – dacă turcii îl vor recunoaște că a existat ca atare, atunci există temerea că întreaga construcție a identității lor statale, a Turciei moderne, se va prăbuși. De aici o parte din teama care stă la baza Sindromului Sèvres. Dacă, dimpotrivă, așa cum îi încurajează Erdoğan și alții, vor considera că nu s-a întâmplat nimic, că nu a existat, că imperiul lor și statul lor sunt „fără nicio pată”, atunci ei au impresia că acesta este singurul mod în care Republica Turcia va supraviețui. Paradoxul de tristă ironie este că, pentru a supraviețui, tot mai multe voci, în frunte cu șeful statului, le spun cetățenilor turci că trebuie să se întoarcă la politica de agresiune a Imperiului Otoman, adică cea care a generat în primul rând propria sa prăbușire și Genocidul Armean. Un fel de cerc vicios.
2. Statul Otoman „s-a retras”, deci nu a fost înfrânt sau alungat de către națiunile pe care le cucerise și care ulterior s-au eliberat singure sau ajutate. Narațiune în contradicție cu o altă narațiune oficială tot de la Ankara conform căreia statele europene au distrus Imperiul Otoman, au fost aproape să distrugă Turcia o dată și abia așteaptă ocazia să o distrugă din nou.
3. Iar ultimul mesaj-cheie este cât de bun și de just a fost statul otoman, iar toată „Suferința, opresiunea, masacrele și crimele împotriva umanității care au loc astăzi în regiunile de unde s-a retras statul otoman sunt cu toate produsul injustiției.” Interesantă perspectivă, în special după ce am citit ce a însemnat Genocidul Armean mai sus. Dar revenind, în concluzie, cât de bine ar fi ca toate aceste zone să reintre sub ocupația statului (neo)otoman ca să le fie bine din nou și să beneficieze de „justiție” otomană ca la carte. În continuare, nu ne este clar dacă justiția otomană „ca la carte” ar fi egală sau nu cu legea „Sharia”, cea pe care o aplică astăzi talibanii în Afganistan, dar probabil nici nu am afla până când nu ar fi cazul.
Dar toate aceste narațiuni indică la un anumit nivel un anumit tip de obsesie: nu numai că Imperiul Otoman „nu a avut nicio pată”, bineînțeles, prin extensie nici Turcia nu are, dar mai mult, Turcia ar fi cel „cel mai mare donator umanitar din lume și cea mai generoasă țară raportat la PIB pe cap de locuitor.” în 2017.
Astfel, pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe al Turciei avem o prezentare intitulată „Politica externă întreprinzătoare și umanitară a Turciei. Prezentare generală”. Probabil că, dacă cineva ar vrea să șteargă memoria unui Genocid Armean, dacă ar vrea să facă dată uitării implicarea în Siria, ceea ce a generat nenumărați refugiați, instrumentalizați ulterior împotriva Europei, dacă ar vrea să facă uitate politicile represive împotriva kurzilor și altor minorități etnice și religioase din Turcia, atunci și-ar intitula politica externă umanitară. Cu accent deosebit, desigur, pe faptul că „Turcia joacă un rol de lider în mediere”, și „Medierea pentru Pace”. Vedem această „mediere” și în contextul războiului din Ucraina.
De altfel, în această încercare de rebranding a Turciei, noțiunile de umanitar și mediere par a fi deosebit de importante pentru elitele de la Ankara. Tema umanitară este prezentă chiar din titlul comunicării și apar derivate ale acestui cuvânt de nu mai puțin de 13 ori în textul comunicării, 7 dintre referiri fiind numai în ultimele paragrafe. De asemenea, cuvântul mediere apare de 8 ori în același text.
Astfel vrea guvernul Erdogan să fie văzut în lume, drept umanitar și mediator, pacificator, în ciuda unor aventuri de politică externă și discursuri ce contrazic flagrant acestea. Astfel, este oarecum lesne de înțeles necesitatea apariției unor astfel de teme și comunicări umanitare în încercarea de a contracara acuzele împotriva Turciei de încălcări consecvente ale drepturilor omului pe plan intern, deținuți politici, deținuți fără verdicte juridice, crime, asasinate și încălcări ale drepturilor omului și invazie armată în Siria, ocupare de teritorii în Irak, colaborare cu ISIS și al-Qaeda și folosire a unor astfel de teroriști pe post de mercenari în Libia, de politici de deznaționalizare și discriminare împotriva kurzilor, de Genocidul Armean ș.a.m.d.
Iar dacă pe această temă umanitară s-a început încă din titlu, tot cu această temă umanitară se și încheie comunicarea: „Politica externă și umanitară a Turciei va continua să-și urmărească interesele naționale, contribuind în același timp la realizarea obiectivelor comune ale umanității.” Nu putem să nu observăm și o ușoară notă de amenințare atunci când Erdogan spune „că politica umanitară a Turciei va continua să-și urmărească interesele naționale”, cam în același fel în care ne apare și Federația Rusă atunci când ne promite că ne eliberează, vrem-nu vrem.
Recunoașterea internațională a Genocidului Armean. Referitor la recunoașterea internațională actuală a acestor fapte drept genocid, trebuie menționat că Genocidul Armean început în 1915 și care a durat până în 1916, 1917 sau chiar până în 1923, după unele afirmații, este recunoscut și denumit ca atare prin diverse declarații și rezoluții ale unor guverne europene, parlamente sau președinți, incluzând Germania, Austria, Franța, Danemarca, Belgia, Italia, Cehia, Portugalia, rezoluții ale Parlamentului European începând încă din 1987, dar și Canada, rezoluții ale 49 dintre statele componente ale SUA, în 2019 Alabama fiind al 49-lea stat american care a recunoscut acest genocid. De asemenea, Camera Reprezentanților și Senatul SUA au recunoscut și ele acest genocid în 2019.
O rezoluție cu un impact deosebit a fost cea a Parlamentului European din 2015, făcută cu ocazia comemorării centenarului începerii Genocidului Armean, când, printre alte puncte, s-a spus că Parlamentul European „încurajează Turcia să folosească această comemorare a centenarului Genocidului Armean drept o oportunitate importantă de a continua eforturile sale, inclusiv deschiderea arhivelor, pentru a se reconcilia cu propriul ei trecut, pentru a recunoaște Genocidul Armean și astfel să aștearnă calea pentru o reconciliere reală între popoarele turc și armean.”
După cum am spus și la început, într-un material viitor vom analiza și Sindromul Sèvres din societatea turcă. Pentru că este foarte important să înțelegem că, dincolo de unele evenimente trecute, ambele societăți suferă în mod real. Angoasa, temerile, trauma, suferința sunt la fel de reale pentru foarte mulți oameni din ambele societăți, armeană și turcă, deși motivele sunt diferite, ca și modul în care au ajuns să fie traumatizați.
*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse din cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
