Alegeri complicate, la primul mandat, pentru Preşedintele Republicii Moldova, Maia Sandu

Maia Sandu FOTO EPA-EFE

Un preşedinte al unui stat democratic beneficiază, de obicei, de două mandate prezidenţiale, cel mult. Excepţia este starea de război sau excepţională care face să nu se mai poată organiza alegeri, deci preşedintele poate să rămână şi un al treilea mandat, sau măcar o bucată de mandat, până când impedimentul care a blocat alegerile este înlăturat.

Regula spune că primul mandat al unui preşedinte democratic ales este pentru a câştiga cel de-al doilea mandat, iar cel de-al doilea mandat pentru posteritate, pentru a lăsa propria moştenire.

Un preşedinte la primul mandat: descoperirea realităţilor şi a limitelor de acţiune

Iar preşedinţii au abordări şi raportări diferite la această moştenire: unii aleg să trăiască la maximum şi să consume în fiecare zi mandatul, crezând mai puţin în strategie şi mai mult în instinct politic şi improvizaţie, alţii sunt mai aşezaţi şi prevăzători, cu ajutorul aparatului propriu, pentru a planifica mai atent lucrurile. Nu înseamnă că se şi consumă cum sunt planificate: imprevizibilul poate altera şi planul, şi oportunitatea opţiunilor, şi ordinea priorităţilor. O pandemie sau criza economică aruncă în aer orice planificare. De aceea, urgenţelor civile care au cauze naturale li se şi spune crize create de Dumnezeu – God Made crisis. Iar în zona şugubeţilor, avem zicerea românească că Dumnezeu râde întotdeauna de planurile pe care şi le fac oamenii.

Totuşi, planificarea şi strategia sunt obligatorii. Dificile, dar obligatorii. Mai ales atunci când e vorba despre proiecte mari, care necesită două mandate pentru a fi realizate, cel puţin. E şi cazul unui număr de proiecte în Republica Moldova, precum combaterea corupţiei, lupta împotriva corupţiei, reforma în justiţie şi edificarea, apoi consolidarea statului de drept. Am trecut printr-o asemenea experienţă, de lângă un preşedinte, iar experienţele sunt inedite şi unice.

În primul mandat, un preşedinte este la început. Ştie mai puţine despre ţara pe care o conduce, despre mecanismul instituţional, funcţionalitatea acestuia, ceea ce poate să facă şi ce nu, cum să facă aceste lucruri. Poate fi curajos sau să-şi dorească schimbări şi reforme importante, dar să realizeze că nu are instrumentarul necesar. De aceea e o mană cerească atunci când un preşedinte poate să aibă şi un Parlament şi o majoritate, şi un guvern cu care poate să colaboreze cât mai mult din cei 8-10 ani la dispoziţie.

Iar tentaţiile, ca şi încercările, sunt mari. Primul mandat este despre sprijin politic, prieteni, loialităţi şi încredere. Acestea prevalează şi ele iau, nu rareori, locul profesionalismului şi cunoaşterii, meritocraţiei sau ştiinţei lucrului bine făcut. E de înţeles că e preferabil ca ambele componente să fie întrunite de cei aleşi sau numiţi în funcţii de decizie, dar în democraţiile contemporane, mai ales cele mai puţin încercate în timp şi stabilizate – deşi unii ar putea face referire la 6 ianuarie şi să contrazică şi această aserţiune – leadershipul politic este detaşat de elitele profesionale şi naturale ale societăţii. Pe un asemenea considerent, există predilecţia ca preşedintele la primul mandat să privilegieze baza politică şi loialitatea, având tentaţia de a se înconjura numai de apropiaţi, de persoane cu care se simte comod şi se înţelege bine, cu care are dezvoltată deja o bază de încredere.

Mandatele bazate pe sprijin politic şi loialităţi sunt, de fapt, unele coerente, dar dezbaterile şi contradicţiile, ca şi efectele guvernării se manifestă, cu precădere, în exterior, în spaţiul public. Când nu ai oameni profesionişti alături şi nu aduci în mod programatic oponenţi, oameni care gândesc altfel decât tine şi apropiaţii tăi, riscul e ca dezbaterea şi ideile să nu vină din cadrul şi grupul intern, ci să ajungă în spaţiul public şi acolo să se confrunte ideile şi acţiunile, deciziile şi consecinţele, cu realitatea, la vedere, nu în laboratorul de plămădire al deciziilor, nu înainte de a produce efecte, cu studierea realistă a consecinţelor şi efectelor secundare negative. Lucrurile vin şi de la lipsa de experienţă, şi de la lipsa de dialog anterior cu diferite categorii de public sau raportarea excesivă strict la un grup comod din preajma decidentului principal.

Preluarea puterii în stat – necesară, dar nu suficientă pentru un mandat de succes

Abia în al doilea mandat, un preşedinte experimentat, rutinat, mai bun cunoscător al lucrurilor şi mai sigur de ceea ce vrea să facă, îşi alege mai degrabă un mandat profesionist, pragmatic, orientat spre rezultate şi eficienţa acţiunii, nicidecum spre satisfacerea clientelei politice şi a apropiaţilor sau susţinătorilor. Acest pas e foarte important de parcurs, în caz contrar şi mandatul doi poate fi ratat prin lungi perioade de pertractări şi reveniri, de teme incomplet pregătite. Şi asta în condiţiile, repet, existenţei unei majorităţi prietenoase sau chiar supuse. Când apar şi momentele confruntaţionale, ale majorităţilor toxice şi  coabitărilor contondente, lucrurile se complică şi mai mult.

Maia Sandu e în faţa primului mandat. A parcurs 8 luni, timp în care a restabilit încrederea şi a încercat să ia pulsul instituţional. Nu a preluat puterea în stat, o face acum după alegerile generale. Cu o majoritate confortabilă a propriului partid, cu un guvern propriu, este de aşteptat o guvernare fără mari probleme. Sigur, PAS este şi el partid proaspăt, iar riscul de a crede că rezultatul din alegeri aparţine mai degrabă activităţii de partid în perioada electorală decât imaginii preşedintelui ales e mare pentru mulţi dintre activişti, chiar din zona de decizie superioară a partidului. Tentaţia nu duce la contestare, dar poate stârni aversiuni şi alternative sau măcar neînţelegerea deciziilor, dacă nu sunt suficient explicate şi nu implică pe deplin, democratic, partidul.

Ce va opta să facă Maia Sandu? Am văzut mai întâi câteva semnale în constituirea listelor electorale, cu plusuri şi minusuri. A fost o primă pornire de reformare a Partidului – se poate face prin lista de la alegeri şi prin lista de miniştri, ulterior prin apropierea ca membri de partid a unora dintre cei aduşi ca profesionişti şi neimplicaţi în activitatea politică. Cu parlamentarii, imaginea e clară. Vom vedea şi cum vor fi aleşi liderii şi cum vor performa. Deci primele liste ale deciziei, conducerilor de instituţii, membri ai cabinetului, vor fi mai degrabă membri de partid PAS şi loialişti ai Maiei Sandu din imediata apropiere. Sigur, uşa influenţei va rămâne deschisă faţă de societatea civilă.

Baza politică şi de loialitate versus profesionişti şi experţi

Ar fi de dorit şi ideal ca membrii de partid cu realizări electorale şi loialiştii din apropierea Maiei Sandu să fie aceiaşi cu profesioniştii şi să reflecte dorinţa de meritocraţie. Însă acest ideal e departe în state mult mai evoluate, în condiţii clasice, cu atât mai mult în epoca social media şi în spaţiul noilor democraţii. Alegerile se contrapun. De aici înainte începe tangajul şi balansul între diferitele tendinţe. Nu pentru că PAS nu ar fi coerent. Dar fie în alianţă, fie într-un partid devenit peste noapte MARE, apar imediat grupările, curentele, influenţele şi aşa mai departe.

Un alt risc este cel al influenţei excesive a nealeşilor. Raportarea la societatea civilă care te-a susţinut e un pas făcut şi în România de către CDR în 1997. Raportarea la mass media şi la personalităţi de imagine, e la fel de atractivă. Asocierea aduce imagine, intrarea în coliziune cu asemenea personalităţi şi părerile lor pot aduce costuri de popularitate. Însă nu trebuie uitat că un realizator de televiziune ca şi un jurnalist populist sau un lider de imagine nu este o persoană aleasă decât pentru a fi pe sticlă şi a-şi face meseria respectivă. Nu pentru a conduce o ţară. Şi nu are nici o responsabilitate. Deci consultarea trebuie să fie consultare şi atât, consiliere, izvor de idei şi sprijin, nicidecum nu suplineşte acţiunea şi opţiunea decidentului pus să asume responsabilitatea public.

Acest lucru nu exclude, pe de altă parte, nevoia de consultare şi raportarea la expertiză şi profesionalism, la meritocraţie şi elitele profesionale. Pentru că nu e vorba nici de aparenţă, nici de superficialitate, nici de neasumare de responsabilitate, de data aceasta. Ci de discutarea cu cei care înţeleg în profunzime diferitele domenii, iar ei sunt indispensabili pentru a întemeia profesional alegerile şi pentru a da legitimitate documentelor şi proiectelor strategice.

Cu precădere în primele momente de mandat, în primele luni, în prima perioadă de preluare a instituţiilor şi puterii reale în stat, când riscul e ca propriul aparat nerodat să producă documente mai degrabă modeste sau subţiri din punct de vedere profesional. Cu greşeli, cu contradicţii serioase doctrinare. Ba chiar cu greşeli de limbă. Sigur, beneficiul de clemenţă şi deschidere e evident, poate permite să treacă asemenea greşeli la început neobservate, dar persistenţa în greşeală e de neadmis.

O personalitate puternică, faţă cu limitările de personal şi ale capacităţii administrative şi strategice

Maia Sandu nu are o personalitate care o face lesne de manipulat în mâinile nimănui. Nici a apropiaţilor, nici a colegilor de partid, nici a prietenilor, nici a apropiaţilor politici. De obicei ascultă, îşi ia ideile şi decide singură. Însă nu poate face micro-management sine die. Fiecare trebuie să asume responsabilităţi. Cum salariile pentru funcţiile publice sunt derizorii în Republica Moldova, există premisa şi prezumţia că, la început, cel puţin, în aparat nu vor veni neapărat cei mai buni, ci mai degrabă cei ascultători şi modeşti. Plus cei cu susţinere de partid şi loiali persoanei Preşedintelui. De aici şi marile riscuri ale începutului de mandat.

Sigur, bine ar fi ca toate aceste elemente de risc să fie conştientizate şi analizate dincolo de relevanţa lor teoretică. Fiecare ştie ce are în jur, ce valoare are fiecare şi cât se poate aştepta să facă, în varianta cea mai bună. Pe de altă parte, toată lumea trebuie să fie conştientă că un stat trebuie condus, până la urmă, cu cei pe care-i ai la dispoziţie, care consimt să se ralieze sub steag şi să facă efortul administrativ în favoarea cetăţeanului.

Mai există un element extrem de important, mai ales atunci când coloana vertebrală şi proiectul principal, strategic, al mandatului este statul de drept, reformarea justiţiei, integritatea şi combaterea corupţiei: totul porneşte din curtea proprie. Cu orice risc. Doar aşa se poate da credibilitate unui demers legalist şi se poate demonstra că e vorba despre dreptate şi justiţie şi nu despre acţiuni vindicative şi de decimare a opoziţiei. Iar aceste demersuri s-ar putea să nu fie simple.

Din experienţă vreau să vă spun că am văzut un preşedinte care a plecat la drum pe valul luptei împotriva corupţiei. Apoi a fost nevoit să meargă la Guvern, atunci când acumularea de sesizări devenise importantă, şi să avertizeze proprii oameni că „corupţia stă la masa guvernului” şi că se fură cu legea în mână. Ulterior, instituţiile au pierdut sfiala şi au trecut la treabă. Cum corupţia este legată de putere şi exercitarea puterii, primii care au început să piardă capul au fost exact cei din partidul Preşedintelui, de la Guvernare. Şi de aici supărarea majoră. Care s-a soldat şi cu două suspendări din funcţie, niciuna soldată cu demisia, pentru că alegătorul a preferat să voteze pentru combaterea corupţiei.

Reformatorii nu sunt niciodată nici fericiţi, nici bucuroşi, nici nu li se recunosc meritele

Totuşi reformatorii, o ştim deja, nu sunt oameni fericiţi. Nici bucuroşi. Nici nu au foarte mulţi prieteni. Asta e soarta lor, cunoscută din istorie. Când proprii colegi i-au reproşat, la o reuniune, că opoziţia „e lăsată în pace” iar cei de la putere pleacă în puşcărie, a contat, fireşte legea. Şi nu, nu aveau dreptate: mare parte a Guvernului Năstase – considerat chiar de preşedintele Traian Băsescu cel mai bun, dar care s-a dovedit şi cel mai corupt – a fost probat ca încălcând legea şi au urmat soarta tuturor celor care făptuiesc, respectiv au ispăşit ani grei, unii în mod repetat, de închisoare.

Însă nici cei de la putere nu au fost scutiţi de surprize. Şi nici de frustrări, fiind primii cărora li s-a dovedit vinovăţia. Şi asta vine la rând, şi ar trebui să se ştie. Pentru că faptele trecute au lăsat urme, dar nu sunt flagrante. Ori un act de corupţie de azi are toate actele proaspete, identificate repede de o justiţie profesionistă. Sigur, durează nişte ani să demarezi procesele, dar nu înseamnă că durează prea mult, şi cei care au făcut acţiunile în trecut ajung şi ei să plătească.

Şi cei care au în spate fărădelegi – furtul miliardului/miliardelor, spălări de bani, acţiuni raider de preluare a afacerilor prin forţă şi utilizând procurori şi judecători corupţi, finanţări ilegale, la pungă, a campaniei electorale(sau a propriilor buzunare, cine mai ştie) – nu pot sta liniştiţi, probele se strâng, iar faptele de această gravitate nu se prescriu. Mai ales când atât FMI-ul, cât şi UE şi România şi alţi finanţatori vor cere o lege clară de recuperare a prejudiciilor anterioare din avutul statului.

Maia Sandu pleacă în curând la drum cu un nou guvern. Nominalizările din Executiv, ca şi cele din alte agenţii şi pentru posturile de putere sau consiliere de lângă ea o vor defini ca preşedinte. Iar raportul între oameni de partid, oameni apropiaţi şi selecţia pe loialitate simplă versus calitatea, profesionalismul, expertiza sunt definitorii pentru primul mandat. Şi pentru a putea cuceri cel de-al doilea mandat de care are nevoie pentru a face un pas major spre combaterea corupţiei, reforma justiţiei, integritate şi edificarea statului de drept şi spre o perspectivă europeană a Republicii Moldova.