Ah! Manon!

Pentru că a trecut un an de la premiera celui mai bun spectacol de balet de la ONB (Manon - coregrafia lui Kenneth MacMillan), reiau cronica de atunci.

Nu înainte de a cita din mesajul lui Johan Kobborg, la un an de la declanşarea evenimentelor care au dus la alungarea lui de la ONB:

„Am făcut câteva spectacole extraordinare pe parcursul a câţiva ani, crescând de la un spectacol la altul şi terminând cu o premieră uluitoare, de nivel foarte înalt, Manon. Câtă ironie şi câtă suferinţă pentru mine să văd compania dansând ceea ce, probabil, era cel mai bun spectacol din istoria recentă, în timp ce dansatorii şi publicul nu ştiau că acesta era începutul sfârşitului.”

După La fille mal gardeé, Marguerite and Armand şi The Dream, bijuteriile coregrafice ale lui Sir Frederick Ashton, a venit rândul creaţiilor lui Sir Kenneth MacMillan să ajungă, chiar dacă postum, pe scena ONB. În acest scurt timp, Johan Kobborg a adus pe scena din Bucureşti o parte din istoria locului de unde a venit: The Royal Ballet. O istorie din care fac parte şi el şi Alina Cojocaru. A fost un privilegiu pentru noi toţi să recuperăm în nici doi ani de zile măcar o parte din ceea ce la Londra reprezintă 14 ani de efort de creaţie.

Schimbarea dlui George Călin cu dl Tiberiu Soare uimeşte prin lipsa de transparenţă ministerială

Azi a fost un triumf. Ar trebui să fie doar începutul, chiar dacă vestea schimbării managementului ONB a căzut brusc în mijlocul stagiunii de primăvară. Într-adevăr, schimbarea dlui George Călin cu dl Tiberiu Soare uimeşte prin lipsa de transparenţă ministerială, în condiţiile în care pagina de facebook a dlui ministru Vlad Alexandrescu este plină de „luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă…” pe toate fronturile posibile ale culturii, mai puţin în ceea ce priveşte lumea muzicală, mereu umbroasă când vine vorba de putere.

Coregrafiile lui Sir Frederick Ashton erau de o delicateţe infinită, în care trivialitatea oricărui subiect era sublimată până la dispariţie prin estetica unor mişcări eterice, dar Manon e cu totul altceva. Poveştile cu zâne au dispărut. În locul lor avem romanul, transpus în mişcare coregrafică. Într-un fel, Kenneth MacMillan aduce pe scena de balet echivalentul verismului din operă. Personajele sunt reale, interacţiunile dintre ele sunt foarte credibile şi stârnesc emoţii profunde şi imediate, viscerale. În finalul actului II, atunci când Monsieur GM îl omoară pe Lescaut, pirotehnia nu a funcţionat cum trebuie şi flacăra pistolului s-a declanşat cu mult după zgomotul împuşcăturii. A fost o defecţiune la care aproape că am răsuflat uşurat: pur şi simplu totul păruse atât de real în întreaga scenă, cu atât mai uimitor cu cât era vorba de o coregrafie şi nu de o scenă de piesă de teatru.

Există mai multe filmări disponibile comercial ale acestei producţii

Există mai multe filmări disponibile comercial ale acestei producţii, iar în 2014, când baletul Manon a celebrat 40 de ani de la premieră, a fost transmis HD în sălile de cinema din peste 200 de ţări. Faţă de Londra, la Bucureşti au fost câteva diferenţe în ceea ce priveşte scenografia: de data aceasta s-a renunţat la tonurile arămii, care dădeau un aer sepia întregului spectacol, totul fiind acum mai colorat. Intensitatea dramatică a rămas însă nediminuată şi aplauzele de la finalul acestei seri au fost nu doar dezlănţuite, ci au sunat de parcă publicul s-ar fi descărcat nervos după multă tensiune acumulată în timpul celor trei acte, într-o progresie dramatică tot mai accentuată. Realmente, ultimele spasme ale lui Manon au fost sfâşietoare.

Muzica a fost superbă, aranjamentul original al lui Leighton Lucas fiind adus la zi de către Martin Yates, care a dirijat premiera de la Bucureşti, insuflând viaţă unei orchestre care n-a mai ieşit de cam multă vreme din rutină. Tema Elegiei a punctat decisiv în afectivul publicului, odată cu toate intrările lui Manon. În general, sensibilitatea întregii partituri, întreruptă de secvenţele rapide din scenele de luptă, a dat impresia că parcă Massenet ar fi compus într-adevăr o muzică specială pentru balet, deşi în realitate este vorba doar de un colaj din mai multe compoziţii, oricare altele decât cele din opera lui cu acelaşi nume.

S-a dansat cu pasiune, toţi balerinii părând cuceriţi definitiv de coregrafie.

S-a dansat cu pasiune, toţi balerinii părând cuceriţi definitiv de coregrafie. Şi dacă, din punct de vedere tehnic, ei nu au părut cu nimic mai prejos decât cei pe care i-am putut vedea de-a lungul timpului în filmările de la Londra, Sydney sau Paris (în acest moment, Manon e intrat în repertoriul unei duzini de companii de balet de primă mână din lume), am remarcat doar o diferenţă la nivelul expresivităţii teatrale a balerinilor noştri, ceva mai reţinuţi.

E pentru prima dată când am văzut-o într-un rol principal pe Marina Minoiu şi deja regret spectacolele ei pe care le-am ratat. A fost o Manon introvertită, misterioasă, de o ambiguitate morală tulburătoare dar perfect credibilă, mai ales în prima jumătate a spectacolului, când încă nu se produce nici o nenorocire. Pas de deux cu Des Grieux din primul act este oricum o minunăţie, în care eroina practic abia atinge podeaua de câteva ori, cea mai mare parte fiind în aer. Scena violului şi apoi moartea au arătat însă că prim balerina ONB are nişte resurse dramatice neobişnuit de convingătoare, atrăgând ca un magnet empatie şi emoţie. Dawid Trzensimiech a fost partenerul ei, Des Grieux, un rol foarte dificil, demonstrând prin nişte mişcări teribile caracterul acestui personaj exuberant, naiv, disperat şi maturizat brusc. Un alt rol foarte bine imaginat de MacMillan este cel al lui Lescaut şi Henry Dowden a strălucit, în special în scena bordelului, în care ebrietatea dansată frizează acrobaţia periculoasă a unui salt la înălţime fără plasă de siguranţă.

A fost o prezentare completă a capabilităţilor companiei de balet conduse de Johan Kobborg.

Dar dincolo de realizările solistice, acest spectacol este foarte generos cu corpul de balet, care are la dispoziţie nenumărate momente frumoase. De fapt, erau multe secvenţe (la Amiens sau la serata lui Madame) în care aproape că nu mai ştiai unde să te uiţi, la soliştii principali sau la membrii ansamblului, pentru că peste tot pe scenă se petrecea câte ceva interesant. În realitate, am avut în faţa noastră o prezentare completă a capabilităţilor companiei de balet conduse de Johan Kobborg. Şi a fost mai mult decât convingătoare. Pentru simplul fapt că acest Manon nu este la îndemâna oricui, ci doar a unei trupe superprofesioniste. Cel puţin în cazul baletului am ajuns acolo.

Stagiunea e darnică, programând încă 6 reprezentaţii (3, 9, 10, 16, 17 Aprilie, 20 Mai). Iniţial planificasem să mai văd încă una. După premiera de azi simt nevoia compulsivă de a merge la mai multe.

Update, cu a doua distribuţie:

A doua distribuţie, pe care am reuşit s-o văd la o săptămână distanţă faţă de debut, a arătat la fel de bine. Andra Ionete a fost o Manon de gheaţă atunci când era în braţele lui Monsieur G.M., atrasă irezistibil de bogăţie, redevenind umană şi copilăroasă în scenele cu Des Grieux. În schimb, Barnaby Bishop a fost halucinant de veridic în rolul lui Des Grieux: toată tinereţea dar şi fragilitatea personajului au fost acolo, iar maturizarea lui – dureroasă. Scăpările tehnice au fost infinitezimale, caracterizarea personajelor le-a făcut imediat uitate. Akane Ichii, la fel ca în seara premierei, a dansat foarte bine, dar i-a lipsit puţin seducţia, mi-ar fi plăcut să profite mai mult de exotismul aparenţei ei. Cât despre Lescaut, Henry Dowden cred că va lăsa publicului o amintire greu de şters, prin spectaculozitatea rolului său, dar şi prin întreaga atitudine de o umanitate decăzută, dar care nu-şi pierde de tot loialitatea. Ar fi frumos să-l vedem la un moment dat pe acest balerin şi în rolul lui Des Grieux, aşa cum s-a mai întâmplat în trecut la Royal Ballet ca intrepreţii masculini să-şi schimbe rolurile între ei. Şi Gigel Ungureanu, dar şi Antonel Oprescu (Temnicerul si Monsieur G.M.) au fost tot mai convingători în rolurile lor de caracter, la fel şi Alexandra Gavrilescu.

Ansamblul pare să se fi obişnuit deja cu adrenalina din sală şi a funcţionat foarte bine, iar spectacolul, la a doua vizionare, nu-şi pierde cu nimic din atracţie, ba chiar pot spune că m-a captivat şi mai intens. Iar publicul, deşi mai restrâns din cauza absenţei Alinei Cojocaru, a fost el însuşi emoţionant, nelăsând artiştii să plece de pe scenă.

Aş vrea la fel de mult ca nici România să nu-l lase pe Johan Kobborg să plece…

Caseta tehnică:

Într-o sâmbătă specială, 2 aprilie 2016, la Opera Naţională Bucureşti, premieră naţională

Manon, balet în trei acte
Coregrafia: Kenneth MacMillan
Muzica: Jules Massenet (aranjament orchestral de Martin Yates)
Marina Minoiu (Manon), Dawid Trzensimiech (Des Grieux), Henry Dowden (Lescaut), Antonel Oprescu (Monsieur GM), Akane Ichii (Amanta lui Lescaut), Gigel Ungureanu (Temnicerul), Alexandra Gavrilescu (Madame), Shuhei Yoshida (Cerşetorul Şef), Nastazia Philippou, Sakura Sakamoto, Fiona Cameron Martin, Bianca Stoicheciu (Curtezane), Alessandro Audiso, Liam Morris, Egoitz Segura, Caspar Stadler, Răzvan Cacoveanu, Lucas Campbell, Jessy Chraibi, Mircea Ioniţă (Clienţii), Vicenţiu Popescu (Bătrânul)
Ansamblul de Balet al Operei Naţionale Bucureşti
Scenografia: Mia Stensgaard; Lighting design: Mikki Kunttu; Maeştri de balet: Karl Burnett, Bruce Sansom
Dirijor: Martin Yates

şi

Într-o duminică, 9 aprilie 2016, la Opera Naţională Bucureşti

Manon, balet în trei acte
Coregrafia: Kenneth MacMillan
Muzica: Jules Massenet (aranjament orchestral de Martin Yates)
Andra Ionete (Manon), Barnaby Bishop (Des Grieux), Henry Dowden (Lescaut), Antonel Oprescu (Monsieur GM), Akane Ichii (Amanta lui Lescaut), Gigel Ungureanu (Temnicerul), Alexandra Gavrilescu (Madame), Shuhei Yoshida (Cerşetorul Şef), Nastazia Philippou, Sakura Sakamoto, Fiona Cameron Martin, Bianca Stoicheciu (Curtezane), Alessandro Audiso, Liam Morris, Egoitz Segura, Caspar Stadler, Răzvan Cacoveanu, Lucas Campbell, Jessy Chraibi, Mircea Ioniţă (Clienţii), Vicenţiu Popescu (Bătrânul)
Ansamblul de Balet al Operei Naţionale Bucureşti
Scenografia: Mia Stensgaard; Lighting design: Mikki Kunttu; Maeştri de balet: Karl Burnett, Bruce Sansom
Dirijor: Martin Yates