Acţiunea prin jale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Revin la o temă care mă preocupă de ceva vreme: cum poţi să schimbi o naţiune pornind de la datele ei proprii, de la tipul ei de sensibilitate, de la mentalitatea şi tradiţiile ei. Este uşor să îndemni un popor să se schimbe urmând idealurile altora.

Câtă vreme între acele idealuri şi aceste realităţi sau conţinuturi interioare nu există nici o legătură, schimbarea este imposibilă sau, producându-se doar la suprafaţă, va determina un clivaj al „formelor fără fond” – temei netemeinic al imitaţiilor de proasă calitate, al unei civilizaţii şi culturi de mâna a doua.

Capitalismul, de pildă, este o ordine economică pentru care românii nu au nici o apetenţă. Veacuri întregi de obedienţă şi de umilinţă îi despart de acest tip de economie în care iniţiativa, voinţa, credinţa în muncă joacă primul rol.

Tot astfel, s-a vorbit despre incapacitatea românilor de a acţiona la scară istorică, despre predispoziţia lor la resemnare şi jale, despre vocaţia mâhnirii. O cunoştinţă îmi relata la un moment dat o situaţie cu totul intolerabilă. Am întrebat-o, exasperat de obiectivitatea masochistă a naraţiunii ei: „bine, bine, dar ce ai făcut, cum ai acţionat?” Răspunsul pe care mi l-a dat mi s-a părut că vine din gura întregului neam din care – şi ea şi eu – facem parte: „m-am întristat.”

Mi-am dat seama atunci că noi românii punem semnul egalităţii între acest sentiment şi acţiune, între facere şi jale, între mâhnire şi faptă. S-a făcut o mare nedreptate Mioriţei prin catalogarea ciobănaşului moldovean ca inactiv, pasiv, fatalist etc. Ciobănaşul – dacă ar fi auzit aceste reproşuri târzii, pur şi simplu nu le-ar fi înţeles: cum adică nu a acţionat? Au oare nu a fost el trist în câmp de mohor? Au oare nu a prevestit plin de tristeţe filială venirea mamei în căutarea sa, nu s-a autocompătimit el în cele mai duioase şi vibrante feluri? Să spui în atari condiţii că ciobănaşul nu acţionează – este o gravă eroare de judecată care denotă o profundă necunoaştere a mentalităţii unui popor.

Atacaţi Guvernul şi Parlamentul – nu cu pietre şi topoare, nici cu sarcasme şi băşcălii – ci cu cele mai lacrimogene distihuri.

Pentru români jalea este acţiune, mâhnirea – faptă, iar dorul – aşa cum cu o minunată pătrundere a dovedit Lucian Blaga – este un vehicul. Când mi-e dor de cineva – dorul însuşi călătoreşte spre dânsul, purtându-mi fiinţa psihică într-o deplasare imaginală, făcându-mă să fiu lângă el – cu toate că, fizic, nu m-am deplasat nici un pas.

De aceea este o iluzie să ne imaginăm că românul îşi va schimba această viziune milenară pentru a trece la acţiunea istorică. Singura acţiune pe care românii o pot concepe este prin jale, tristeţe, mâhnire.

Să purcedem deci! Puneţi mâna pe bucium! Coborâţi lira din cui şi ciupiţi-i cele mai elegiace corzi! Scrieţi cele mai mâhnite epistole Guvernului şi Parlamentului! (Vă garantez că au efecte mult mai rapide decât scrisorile de protest sau petiţiile online.) Umpleţi-le ochii de lacrimi prin cele mai vibrante doine, prin cele mai triste melodii, atacaţi Guvernul şi Parlamentul – nu cu pietre şi topoare, nici cu sarcasme şi băşcălii – ci cu cele mai lacrimogene distihuri.

Da, suntem un popor cu geniul melodramei şi vocaţia autocompătimirii. Cu aceste arme trebuie să acţionăm, cu arme specifice, nu cu altele! Într-un alt text argumentam în favoarea reintroducerii instituţiei blestemului. Alături de blesteme trebuie deci reactivată doina, căci avem resurse inestimabile de bilă neagră. De ce să nu profităm de bogăţiile noastre naturale?

Un Dosoftei psalmodiat în Piaţa Victoriei face mai mult decât orice „revoluţie”. Să ne plângem de milă, fără milă faţă de doamnele prea simţitoare. În hohote de plâns să-i vedem pe guvernanţi părăsind Palatul Victoria şi fraternizând cu noi, ciobănaşii mâhniţi. Este singura revoluţie pe care o putem face!

O mare eroare s-a făcut în momentul în care nu s-a hotărât folosirea acestui tip de melodii pentru reconstruirea României.

Românii excelează la muzica de jale şi inimă albastră. Muzica lăutărească îţi rupe inima, iar cântecele noastre de dragoste – vorbesc de şlagărele autentice, nu de muzica din ultima vreme. Exemple – Ani de liceu, Fotoliul din odaia, Dragii noştri, dragi părinţi, De-ai fi tu salcie la mal, Cea mai frumoasă zi…

O mare eroare s-a făcut în momentul în care nu s-a hotărât folosirea acestui tip de melodii pentru reconstruirea României. Un melos anumit pentru un ethos anumit. Nu cu melodii patriotarde, nu cu hei rupuri, nu cu melodii motivaţionale – ci cu cântece de jale, cu melodii sfâşietoare despre pierderi ireparabile şi despărţiri ireversibile. Dacă pe marginea şantierelor autostrăzilor ar fi plantate difuzoare care ar emite nonstop asemenea muzică, românii ar munci cu spor de dimineaţa până seara, iar autostrăzile ar înainta cu viteza propagării undelor lacrimale. Căci dintre toate sentimentele – suferinţa, nefericirea, mâhnirea sunt mult mai durabile decât entuziasmul, bucuria şi speranţa – cel puţin în cazul acestui popor născut sub specia nefericirii. A rezistat prin doină şi va exista prin doină!

O doină bine folosită este cheia renaşterii acestui popor!

Text publicat şi în Dilema veche, nr. 704, 17-23 august 2017.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite