Abbey Road - sublimul epitaf
0Abbey Road este o stradă într-una dintre cele mai frumoase zone ale Londrei, scăpată parcă de agitația zilnică, de patima alergătorilor după timpul pierdut, de depresia celor care nu mai pot alerga, chiar și de spleen-ul unei zile noroase, pentru că florile care întâmpină sezonul cald colorează zona ca în zi de festival.
Casele tipice, elisabetane, sunt elegant intercalate de zone înverzite și clădiri moderne, iar traficul moderat nu este prea afectat de faptul că într-un loc anume, mulți trecători se pozează trecând strada. Dacă nu am ști că acolo există cea mai celebră trecere de pietoni din lume, nu am înțelege dorința atâtor oameni de a se fotografia pe zebră, acea zebră pe care patru muzicieni au trecut pentru a apărea pe coperta ultimului lor album, vrând parcă să spună lumii că se îndepărtează de studioul în care și-au petrecut cea mai bună parte din ultimii șapte ani.
Cei patru Beatles s-au adunat la studiourile EMI în dimineața caldă din 8 august 1969 pentru una dintre cele mai celebre fotografii din cariera lor și din istoria muzicii pop (puteți să-i spuneți și rock’n’roll, dacă vă place mai mult, pentru ei oricum nu a contat niciodată). Iain Macmillan a fost fotograful ales pentru această scurtă și importantă întâlnire, neștiind că milioane de oameni din toată lumea vor veni special în acel loc pentru a folosi cadrul într-o perpetuă ședință foto.
El a folosit un aparat Hasselblad cu lentilă de 50mm, diafragma f22 și timp de expunere 1/1500. Un polițist a oprit traficul pentru ca Macmillan, urcat pe o scară poziționată în mijlocul străzii, să tragă șase cadre cu grupul care traversa din direcția studioului. De fapt ei au trecut de mai multe ori strada, iar asta se vede mai ales din faptul că McCartney a purtat sandale doar în două din cele șase variante. În celelalte patru e desculț. Tot el a ales cadrul cu numărul cinci pentru copertă, fiind singura imagine în care cei patru sunt sincronizați. Macmillan a mai luat o imagine de pe o stradă pavată pentru coperta din spate.
Pe aceeași stradă care taie drumurile încadrate de copaci către suburbiile din nordul Londrei este o casă plasată discret, cu un aspect modest, cel puțin în raport cu poveștile pe care le păstrează. Această casă poartă și în prezent numele de Abbey Road Studios. Este locul în care a fost înființat primul studio pentru înregistrrări din lume, în 1931, la inițiativa compozitorului Edward Elgar, unde un alt mare compozitor, Serghei Prokovief și-a produs prima înregistrare în 1932, Glenn Miller a înregistrat muzică pentru ultima oară în 1944 iar regele George VI a înregistrat faimosul lui discurs din 1939. Pe timpul războiului, casa a rămas deschisă pentru a produce divertisment pentru soldați iar în 1945 a fost cumpărată de EMI, preluând și numele marii edituri. George Martin și-a început munca în 1951 iar în 1955 apare prima înregistrare stereo, la zece ani după ce Alan Blumlein a înregistrat brevetul.
În 1962, patru băieți din Liverpool bat la ușa clădirii cu mai multe studiouri, intrând mai întâi pe ușa laterală, destinată furnizorilor. După șapte ani își imortalizează gloriosul cântec de lebădă. Și poate cel mai prestigios studio din lume nu ar fi fost atât de cunoscut dacă acest album nu ar fi fost înregistrat în acel moment în care The Beatles, deși epuizați și cu gândul separării de neîntors, scriau și cântau mai bine ca niciodată. Poate nu ar fi revenit la numele de Abbey Road în 1970 dacă nu ar fi apărut albumul cu același nume, documentul unei formații aflate în culmea puterii. Poate timpul le erodase entuziasmul de început, dar complexitatea abordării muzicale și lejeritatea cu care cântau orice ajunseseră la desăvârșire. Toți îmbătrânim, mai puțin muzica aceea. Judecând în termeni muzicali și de popularitate, ”Abbey Road” concurează cu ”Sgt Pepper’s Lonely Hearts Club Band” la titlul de producție absolută a grupului, deși mulți îl scot pe ”Revolver” drept câștigător. De dragul păcii, spun că toate trei formează o trilogie a albumelor inevitabile, greu de comparat între ele având în vedere perioadele în care au fost făcute și imensa bogăție muzicală a fiecăruia, care ne scutește de multe discuții. În ordine, ele au reprezentat abundența inspirației, albumul ca obiect de artă și sunetul impecabil al unui grup care se completează perfect și cântă în aceeași formulă de multă vreme. ”Revolver” e efervescent, ”Sgt Peppers” e influent iar ”Abbey Road” e zenitul. Lansarea albumului a adus celebritate casei și străzii. A fost cel mai bine vândut album în UK în anul 1969.
Operând pe o piață muzicală fertilă, în plin succes al ”The White Album” lansat în noiembrie 1968, The Beatles știau că trebuie să mențină ritmul de lucru și să scoată în continuare albume bune, într-un peisaj în care mulți dintre contemporanii lor erau deja în declin creativ, după vârful atins. După ce au renunțat la ideea unor concerte bazate pe cele 30 de piese ale deja celebrului dublu disc alb, The Fab Four au început anul 1969 pe scena de la Twickenham Film Studios cu ideea de a cânta piese noi sub forma unui show televizat. Pentru a sublinia evoluția fiecărei piese, au decis să filmeze toate repetițiile, pentru un glorios montaj final. Glyn Johns, care lucra regulat cu Rolling Stones, le-a reglat sunetul, regula de bază fiind evitarea efectelor de studio și a supraimprimărilor.
Înconjurați de camere de luat vederi, înghesuiți sub reflectoarele fierbinți și atinși de curenții de iarnă care suflau prin clădirea spațioasă, băieții nu păreau prea fericiți și cu chef de mărețe realizări. Mediul de la Twickenham sporea tensiunile dintre ei și ridicau din ce în ce mai clar întrebarea legată de continuitatea lor ca grup. Toată povestea cu timpul petrecut în cadrul proiectului ”Get Back” a apărut sub formă de film și album în 1970 cu tilul ”Let It Be” dând impresia că aceasta este ultima producție Beatles. După aproape 50 de ani, sutele de role de sunet și imagine au ajuns pe mâna regizorului Peter Jackson, cunoscut pentru ”Lord of the Rings”, care timp de trei ani a reconstruit, montat și editat peste 60 de ore de film nemaivăzut și 150 de ore de sunet nemaiauzit pentru un fascinant documentar de șase ore, împărțit în trei episoade, din care putem înțelege clar prietenia, geniul, certurile și impactul acestei unice combinații artistice care ajunsese să sune perfect.
După agitata perioadă ”Get Back”, care a lăsat loc și unor meschinării economice, în pofida tuturor previziunilor, cvartetul orgolios a reușit să amâne inevitabilul cu câteva luni, oferind un album fabulos. Înregistrat într-un cadru intim la Apple Studio, ”Abbey Road”, al cărui titlu a fost stabilit târziu, spre finalul proiectului, la propunerea lui Paul, a fost în întregime coordonat de George Martin, păstrând principiul înregistrării curate, fără suprapuneri, devenind cel mai bine produs album Beatles, ajutat de instalarea noului pupitru TG 12345 și de folosirea în premieră a tehnologiei ”8-track”. Cu un plus de flexibiltate, au putut experimenta diverse aranjamente și instrumente, cum ar fi sintetizatorul Moog, adus de George Harrison. ”Sgt Peppers” a fost tras pe patru canale, de aceea opt canale li se părea prea mult! La atmosfera încălzită a contribuit și Billy Preston, un strălucit claviaturist care a mai cântat cu Little Richard și Ray Charles și care, venit pentru o vizită la Apple, a rămas cu grupul aproape o lună. Mai șlefuit decât ”White Album”, discul păstra nivelul cântării de grup, pe baza unor aranjamente dedicate, de aici impresia că trupa sună mai bine ca niciodată.
Titlul de lucru a fost ”Everest”, luat după țigările pe care le fuma inginerul de sunet Geoff Emerick. Coerența de ansamblu se simte mai ales pe ”Come Together”, piesa lui Lennon care parcă îi adună pe Chuck Berry și pe Timothy Leary la New Orleans sau pe ”I Want You (She’s So Heavy)”, balansată și lubrică, cu final abrupt, datorat tăierii benzii, la dorința lui John, prima piesă definitivată pentru acest album. Pe ”The End” îi ascultăm pe George, Paul și John schimbând între ei solouri de patru măsuri ca și cum și-ar pasa unul altuia o minge de fotbal. Aceeași piesă conține singurul solo de tobe înregistrat vreodată de Ringo care era total refractar la acest obicei. Calitatea se menține perfect controlată pe tot albumul, în pofida mixului de stiluri și stări.
Avem povestea unei crime (”Maxwell’s Silver Hammer”), pe care McCartney o voia ca single în locul delicatei ”Something”, propusă de Harrison, avem rhythm and blues (”Oh! Darling”), armonii vocale (acele armonii vocale), mai ales pe ”Because” dar și pe ”Octopus’s Garden”, o nouă piesă cu teme nautice scrisă de Ringo. Partea a doua se prezintă ca un ”medley”, la fel de divers și strălucit, fără pretenții de grandoare, de ”pop opera”. În pofida unor trimiteri la subiecte reale și serioase (”You Never Give Me Your Money”), contrastele se atrag fără a se lua prea mult în serios. Momentele de frumusețe (”Sun King”) sunt urmate de umor (”Mean Mr.Mustard”), liniștea de pe ”Golden Slumbers” este continuată de unisonul optimist din ”Carry That Weight” iar maxima onestă de pe ”The End” (”the love you take is equal to the love you make”), ideală pentru un final serios, este ireverențios contrată de melodia ușor de fredonat din ”Her Majesty”. Albumul trebuia să se încheie cu ”The End”, dar după o editare a feței B făcută pe 30 iulie, ”Her Majesty” a fost scoasă din ”medley” și adăugată la capătul benzii. Un precursor al ”hidden track” – ului devenit comun pe CD-urile apărute după 1990.
Înregistrările pentru album s-au împărțit în două perioade distincte. Prima fază a inclus cinci piese înregistrate între începutul lui februarie și începutul lui mai 1969 (”I Want You (She’s So Heavy)”, ”Something”, ”Oh! Darling”, ”Octopus’s Garden” și ”You Never Give Me Your Money”). Restul repertoriului a fost tras într-o perioadă de muncă serioasă în iulie și august. George Martin era încântat să-i vadă pe cei patru reveniți la disciplina specifică lucrului în studiourile EMI pentru un repertoriu nou, sub un titlu diferit de ”Get Back”, care a fost pus pe pauză până la finalizarea documentarului. Într-adevăr, rutina a fost urmată fără cusur, aranjamentele lui Martin înregistrate spre finalul sesiunii iar vocile au sunat mai legat ca niciodată.
”Abbey Road” rămâne un epitaf sublim și dureros, descriind cât se poate de clar ce au fost The Beatles: artiști deplini, cu atingere fină. Ca document final al unor giganți muzicali care încearcă să împartă acelați spațiu artistic e fascinant. Mă refer în primul rând la Paul și John, doi băieți care s-au întâlnit pentru a-și transforma diferențele în cea mai creativă concurență. Disputa celor doi a făcut ca Beatles să nu mai poată funcționa ca un grup (după ce au oferit definiția ideală a noțiunii de grup) și în același timp au făcut din ”Abbey Road” un magistral succes. După ce albumul a fost complet, au mai existat câteva reprize de înregistrări pentru a finaliza și ”Let it Be”, dar de fapt visul Beatles se terminase. Se oferiseră lumii timp de șase ani (aproape șapte) și venise vremea să se regăsească sub forma unor individualități. Dacă discutăm acest subiect cu mai mulți iubitori de muzică din mai multe generații, care și-au permis să stea informați, ne vor spune că nimic nu a mai fost la fel după 1970.
Se încarcă comentariile...
