A fost odată o sărbătoare de Paşte. În Bosnia-Herţegovina
0
Această fotografie a fost făcută într-o zi de aprilie 1996, doar cu câteva zile înainte de Sărbătoarea Paştelui. Este detaşamentul român care a lucrat la podul de metal montat peste râul Bosna, lângă un oraş numit Visoko.
De-abia trecuseră trei luni de la încheierea războiului şi două sute de militari români se aflau undeva în Bosnia Centrală, construind poduri şi, mai ales, drumuri. Povestea acelei perioade se află într-o carte[1].
La câteva zile de la inaugurarea podului de la Visoko, am sărbătorit primul Paşte departe de ţară, în cazarma din curtea Combinatului Siderurgic Zenica, acolo unde, în afară de batalionul românesc, era dislocată şi o brigadă turcă.
A fost atunci, ca şi acum, o sărbătoare în condiţii speciale, la 1000 de kilometri sud-vest de Bucureşti, singurii, sau aproape singurii, creştini ortodocşi într-un teritoriu din mijlocul teritoriului Federaţiei croato – musulmane ale cărei graniţe tocmai fuseseră desenate în luna decembrie de dinaintea acelei primăveri.
Rememorarea începe cu un text pregătit atunci pentru emisiunea militară de radio „Ora Armatei” – limbajul e al acelor timpuri - şi continuă cu descrierea, în câteva paragrafe, a acestui moment.
„...Am intrat în cea de-a doua parte a lunii aprilie şi sărbătoarea de Paşte a fost pentru noi un minunat prilej pentru a ne reaminti că, departe de ţară, ne sunteţi şi vă simţim aproape, a fost o bună ocazie pentru a ne demonstra nouă înşine, colegilor din comandamentul ARRC, din trupele IFOR, că o bună cooperare se transformă într-o legătură puternică, bazată pe sprijin şi încredere.
În tabăra noastră din Zenica s-au aflat la sărbătorirea Paştelui ortodox oaspeţi din ţară, dar şi invitaţi din cadrul comandamentului ARRC sau din trupele IFOR.
Ortodocşi, catolici, musulmani, cu toţii au simţit că această zi a fost una necesară pentru a fi mai aproape unii de alţii, pentru a ne înţelege şi a ne respecta.
Spiritul de toleranţă religioasă care există în Zenica s-a manifestat şi prin faptul că masa noastră a fost sfinţită de protoereul Miroslav Drincić, preotul paroh al bisericii „Naşterea Domnului”, singurul preot ortodox în activitate de pe cuprinsul Federaţiei croato-musulmane...”
Prezenţa preotului ortodox la sărbătorile de Paşte nu a fost lipsită de peripeţii. Exista multă reţinere în a-l invita pe părintele sârb la noi. Cei care au fost cei mai hotărâţi de această dată au fost cei de la biroul tehnic, subordonaţii maiorului Mircea.
În Zenica se află o singură biserică ortodoxă şi chiar dacă, în general, atmosfera din oraş e tolerantă, nu e totuşi uşor lucru să fii de altă religie într-o zonă care a cunoscut acest război, declanşat mai ales pe motive de credinţă.
Biserica arată foarte bine, tocmai fusese reparată de către Brigada Turcă - ce lovitură de imagine au dat turcii prin această iniţiativă -, dar noi nu încercasem niciodată să ajungem până acolo.
Chiar de la sosirea în Zenica, ne impusesem o linie de conduită neutră, care să le aducă aminte cât mai puţin locuitorilor oraşului că suntem de aceeaşi religie cu sârbii, până mai ieri adversarii lor.
Numai cei de la biroul tehnic au fost de câteva ori la slujbe şi, recunosc, chiar şi eu am mers o dată la biserica ortodoxă, în aceeaşi duminică în care am intrat şi în catedrala catolică.
Maiorul Mircea l-a convins pe bătrânul preot sârb să vină la sărbătoarea noastră şi cred că şi acesta atâta aştepta. În sala de mese, unde a avut loc petrecerea de Paşte, erau, în acea zi, numai bărbaţi. Venise şi conducerea combinatului. Pentru ei se pregătiseră bucate speciale, fără carne de porc.
După ce preotul a rostit primele pasaje ale slujbei, în limbile sârbă şi greacă, colonelul Ion Pârvan, sosit tocmai de la Split, a început să cânte cu voce baritonală, şi toţi cei două sute de români am continuat în cor:
„Hristos a înviat din morţi/
Cu moartea pre moarte călcând/
Şi celor din morminte/
Viaţă dăruindu-le//”
Cântat în picioare, cu gravitatea cadrului cazon în care ne aflam, refrenul era solemn şi impresionant.
Când am rămas mai puţini, preotul ne-a mărturisit, fără să-şi ascundă emoţia, cât de mult a însemnat pentru el acest moment, şi cât a aşteptat să fie chemat de către noi.
Faptul că pe lângă cei câţiva bătrâni care îi mai călcau pragul - din comunitatea de opt mii de sârbi care făcuseră parte din populaţia oraşului înainte de război nu mai rămăseseră decât câteva sute, mai ales oameni în vârstă - îi solicita serviciile şi unitatea românească, îl făcea să simtă din nou fiorul păstorului cu parohie adevărată.
[1] Trei anotimpuri în Bosnia-Herţegovina / Laurenţiu Sfinteş, Bucureşti, Editura Militară, 2018
Se încarcă comentariile...
