5 teme politice pentru 2017 - şi politicienii care să le adopte?

Potoliţi-vă entuziasmul, sunt doar nişte idei, iar politicienii noştri nu le vor pune în aplicare niciodată. Secolul XXI vine mai târziu în România.

Pentru că sunt „hărţuit“ de cei de la Adevărul să mai scriu - din motive care îmi scapă, sincer, am pus câteva obsesii mai vechi de-ale mele pe ecran. Sunt idei care necesită curaj politic, o majoritate solidă, o dorinţă de reformă onestă, lucruri sau valori care nu există în societatea românească, cel puţin în chip majoritar. Dar, dacă doriţi să citiţi ceva care să vă facă să speraţi la următorii ani şi nu sunteţi politicieni, homofobi, rasişti sau oameni răi, ideile de mai jos reprezintă speranţe pentru o viaţă mai bună.

5. Legalizarea lobby-ului

Haideţi să fim oameni, să acceptăm că şpaga nu dispare nicăieri, că se practică şi că minus măgăriile pe care le investighează DNA-ul, cu sume mari, singura problemă este că banii nu se spală eficient între mediul privat şi cel de stat. Este motivul pentru care USR-ul este acum în Parlament, pe româneşte, iar privatul ţine economia în picioare. Lobby-ul ar duce la scăderea corupţiei mari, pentru că sumele de bani ar urma un ciclu mult mai clar, fiind declarate. S-a tot încercat trecerea măsurii prin Parlament de 20 de ani încoace, iar singurul motiv pentru care n-a trecut niciodată şi a fost îngropată prin comisii este că politicienilor români nu le-ar conveni soluţia.

În acelaşi timp, la Washington şi Bruxelles se practică, politicienii devenind intermediarii unor interese de cele mai multe ori mult peste capetele lor. Între un deputat român cu interese economice proprii (sau ale soţiei, sanchi), prefer unul cumpărat de o multinaţională. Nu că ar fi asta neapărat o soluţie, dar legalizarea lobby-ului ar însemna slăbirea grupărilor de interese pe care noi le numim, în prezent, partide politice. Cine poate face asta? Mai nimeni, dar ideea e bună de vândut în contextul luptei anticorupţie. 

4. Dreptul accesului la internet

De prin aprilie 2016, a trecut rezoluţia (ne-obligatorie) la Naţiunile Unite. România este, încă surprinzător, în topul ţărilor cu viteza mare de acces la internet, dar ne pierdem în legi Big Brother şi nu avem nici minimul respect pentru proprietatea intelectuală. Definirea accesului la internet ar însemna şi protejarea unui drept minim, uman, la informaţie, mai departe de adevărurile deja înscrise în Constituţie. 

Măsura ar putea fi înscrisă de oricare partid sau politician, iar definirea acestui drept ar duce automat şi la libertăţile şi obligaţiile aferente. 

3. Regimul parteneriatului civil

La 10 ani de la intrarea în Uniunea Europeană, ne dăm conservatori şi creştini pe teme de sexualitate, pudibonzi la ideea că drepturile omului includ şi legalitatea. O nuanţare la adresa tâmpeniei de referendum pentru definirea familiei în Constituţie ar duce departe societatea românească: nu căsătoriei, ok, dar parteneriat civil şi gata.

Realist vorbind, şansele sunt minime, orice politician român s-ar sinucide cu o astfel de iniţiativă legislativă. Măsura trebuie vândută ca un spor de taxare şi de creştere a veniturilor statului, nicidecum lovită cu Biblia peste degete, deci pică în curtea Guvernului. Surpriza ar fi să apară de la vreun exotic din PSD. Mă îndoiesc, însă, parcă văd un hipster deputat pornind ideea şi făcându-i-se Holy Water Challenge cu furtunul în plen. Serios vorbind, e o măsură pentru următorul legislativ - poate!

2. Cote pentru imigranţi / măsuri pentru emigranţi 

Avem două mari probleme: exodul de creiere deja s-a întâmplat, iar România devine un fel de joc în care, dacă reuşeşti să te descurci destul de bine, poţi opta pentru nivelul 2, care înseamnă Diaspora. Măsurile legate de atragerea înapoi a celor plecaţi sunt puţine şi dificil de implementat, dar nişte măsuri egale pentru atragerea de creiere dinăuntrul şi din afara Uniunii Europene sunt de o calitate egală. Această idee, din urmă, ar fi încă o măsură sinucigaşă pentru dragii noştri politicieni, dar nu prea cred că avem de ales, în situaţia dată. 

De ce să nu atragem treptat talent internaţional, oameni pregătiţi, de ce să le facem viaţa un iad mediocru celor care caută o viaţă mai bună (nu mă refer la refugiaţi aici)? Aşteptând să se întoarcă românii noşti de sărbători şi să pompeze miliarde de euro în economie, uităm de faptul că sunt plecaţi în tot restul anului. Contează ce naţionalitate are mâna unui medic care salvează viaţa copilului tău? 

Repet, niciun partid politic nu va face aşa ceva. Dar dacă s-ar institui un sistem de cote, bazat strict pe lipsurile din economia românească şi împrumutând din sistemele funcţionale de imigrare din alte ţări, ce nu ar merge? Sau dacă marea diasporă românească ar fi susţinută de statul român prin programe pentru familiile rămase în ţară, chiar ar fi atât de rău? Pregătirea medicilor români şi trimiterea lor în contracte în străinătate, construirea unui corp dedicat à la Crucea Roşie sau Médecins Sans Frontières, o armată românească de binefacere în toate colţurile lumii sună aşa rău?

1. Venitul garantat universal 

Suntem departe de a avea un stat eficient, dar de prin străinătăţi tot auzim despre universal basic income. Nu este venitul minim garantat, ci bani pe care îi primeşti, ca cetăţean, indiferent dacă munceşti sau nu. Ideea este mai mult decât o formă de asigurare socială, este o evoluţie a conceptului de protecţie pe care ni-l oferă statul, prin combaterea accelerată a sărăciei. Este şi pregătirea pentru un viitor în care automatizarea şi roboţii vor elimina din slujbele oamenilor. Ştiinţifico-fantastic sau nu, Scoţia testează conceptul, în timp ce în SUA s-a încercat încă de pe vremea lui Nixon ideea, dar n-a trecut de Senat. 

În România, parcă văd PSD-ul furând startul şi fugind pe holurile Parlamentului cu ideea în dinţi, dar nu cred că bugetul ar susţine o astfel de cheltuială, nici măcar la un nivel mai mare de 10 lei de persoană, pe lună. Este, însă, unde se îndreaptă ţările ceva mai civilizate: un venit lunar, neimpozitat, chit că nu munceşti. Orice leu în plus, te-am taxat!  

Acum puteţi porni hater-eala.