27 de ani cu Putin. Câți români mai cred în criminalul de la Kremlin?

În 9 august 1999, Vladimir Putin era propulsat în centrul puterii politice din Rusia. Boris Elțîn îl desemna atunci prim-ministru. Un om venit din KGB, aproape necunoscut pentru majoritatea rușilor, era parașutat într-o poziție din care avea să schimbe Rusia, Europa și lumea.

Vladimir Putin FOTO Shutterstock

Au trecut 27 de ani de atunci. Douăzeci și șapte!

Pentru noi, românii, această cifră ar trebui să spună foarte mult. Spre comparație, dictatorul Nicolae Ceaușescu a stăpânit România aproximativ 24 de ani. Putin conduce Rusia de aproape trei decenii.

Noi știm dureros de bine ce înseamnă puterea prea lungă, neținută în frâu de nimic, știm ce face propaganda atunci când intră în fiecare casă, în fiecare minte. Știm, pe pielea noastră, ce se întâmplă când Securitatea, partidul unic, frica și minciuna ajung să acționeze împreună. Avem în istoria noastră destulă suferință ca să ne temem de un regim care se închide în jurul unui singur om.

Putin a primit, căci acesta este cuvântul, o Rusie slăbită, dezorganizată și rănită de prăbușirea Uniunii Sovietice. Putea să aleagă un drum al libertății, al economiei deschise, al cooperării cu Europa.

A ales revanșa și controlul. A ales iluzia criminală a imperiului, a unei lumi în care, după el, violența face legea.

Tot în 1999 a venit momentul Cecenia, iar războiul a devenit prima mare demonstrație de forță a noii epoci Putin. Atunci s-a văzut stilul: frică, violență, presa controlată, dușmanul intern clar definit și liderul care promite ordine prin forță.

Mai târziu, a venit Georgia, în 2008. Armata rusă a intrat pe teritoriul unui stat suveran, iar Moscova a înțeles ceva grav: Europa protestează, dar se mișcă încet. Ceea ce a înțeles și Hitler, mizând pe ezitarea celorlalți... Doar că, și trebuie spus, relațiile economice cu Rusia au continuat, gazul a curs, banii au curs, iar Kremlinul a învățat și a fost învățat că poate împinge limitele.

Tocmai de aceea, în 2014 a venit Crimeea. Militari fără însemne, minciuni oficiale, referendum sub ocupație, anexare. Apoi Donbasul. Războiul intrase deja în casa Europei, dar prea mulți au preferat să creadă că lucrurile se pot calma. Au crezut asta și Merkel, și Obama. Istoria le-a arătat cât de scumpă a fost această iluzie.

În 2015, Rusia a intrat în Siria, avioanele rusești au sprijinit regimul criminal al lui Assad, iar Putin a arătat că poate proiecta forță și dincolo de fostul spațiu sovietic, acolo unde, cu consecințe nefaste (migrație, terorism islamist), Vestul ezitase să se implice. Pentru Putin, lumea a devenit o tablă pe care bombele, bazele militare și dictatorii aliați sunt instrumente reale de putere.

În fine, a venit ziua de 24 februarie 2022. O zi greu de crezut, greu de procesat în Europa chiar și azi.

Invazia pe scară largă a Ucrainei!

Ce am văzut cu toții? Am văzut rachete peste orașe, tancuri spre Kiev, civili uciși, copii uciși sau deportați, familii rupte. Am văzut case, școli, spitale, vieți întregi transformate în cenușă pentru obsesia imperială și ucigașă a unui om care nu poate accepta libertatea de alegere a altora.

Am văzut, dacă mai era cazul, că Putin este un criminal.

Curtea Penală Internațională însăși a emis un mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin pentru deportarea și transferul ilegal al copiilor ucraineni. Anchetele internaționale au documentat crime de război, execuții, tortură și atacurile asupra civililor. ONU a condamnat agresiunea Rusiei și a respins anexările făcute de Kremlin.

Acestea sunt fapte.

Iar în fața faptelor, propaganda nu mai are dreptul să se ascundă după povești despre „măreția Rusiei”, „decadența Occidentului” sau „nevoia de ordine”.

Ordinea lui Putin înseamnă frică, iar măreția lui Putin (sic!) înseamnă cimitire!

Așa-zisul patriotism al lui Putin înseamnă să trimiți tineri să moară pentru minciuna unui imperiu care nu mai există.

În interiorul Rusiei, presa independentă a fost împinsă spre tăcere sau exil. Opoziția a fost zdrobită și asasinată. Societatea civilă a fost sufocată iar oamenii au fost învățați să se teamă, să tacă sau să repete ce spune Kremlinul.

Așa arată o țară în care puterea nu mai are limite. Așa arată un stat în care liderul ajunge să confunde destinul națiunii cu propriul destin.

Doar că...

Un regim autoritar nu rămâne niciodată doar problema poporului pe care îl ține captiv. La început își lovește cetățenii. Apoi își caută dușmani. Apoi își privește vecinii ca pe niște teritorii de acaparat, popoarele libere ca pe accidente istorice, iar granițele ca pe simple linii pe o hartă, fără putere legală.

România, dragii mei, trebuie să înțeleagă foarte bine această realitate.

Suntem pe Flancul Estic al UE și NATO. Avem lângă noi războiul din Ucraina. Avem Republica Moldova, care trăiește permanent sub presiunea Moscovei. Avem Marea Neagră, devenită spațiu de conflict în fiecare zi.

Pentru România, Rusia lui Putin este o realitate care ne afectează grav securitatea. Exact, dar exact la fel cum o făcea URSS-ul.

De aceea, locul României este clar. În NATO și în Uniunea Europeană. În parteneriatul strategic (și strâns!) cu Statele Unite.

Nu avem, dar sub nicio formă, luxul ambiguității.

Ce vreau să spun? Sprijin pentru Ucraina. Sprijin pentru Republica Moldova. Industrie de apărare, infrastructură militară, energie sigură, societate rezistentă la minciună. Asta vreau să spun!

Cine face jocul propagandei ruse în România lucrează împotriva interesului național. Scurt. Cine îl prezintă pe Putin drept apărător al valorilor tradiționale ar trebui să se uite la copiii ucraineni luați de lângă familiile lor și la bisericile distruse. Iar cine vede în Kremlin un model de ordine ar trebui să explice ce fel de ordine se construiește peste cadavre.

Haideți să scriu și asta, pentru că vreau să rămână scris: pe criminalul Putin îl doare în dos de valorile tradiționale. Niciun criminal, indiferent ce mască poartă, nu are nici cea mai mică aplecare spre decență, credință, bunătate sau iertare!

Aceasta este marea rușine a putinismului românesc, pentru că el, deși marginal, există. Indivizi care se declară patrioți ajung să admire tocmai tipul de putere care a călcat popoare în picioare și a redesenat frontiere prin sânge! Asta ne-au făcut sovieticii nouă.

Un român care își cunoaște istoria are toate motivele să fie ferm în fața Rusiei imperiale.

Am trăit comunismul și am cunoscut frica. Am văzut ce înseamnă minciuna ridicată la rang de politică de stat. Am plătit MULT prea scump, generația mea, a părinților mei și a bunicilor multora dintre dumneavoastră, ca să privim acum cu naivitate spre Kremlin.

Și totuși, sondajele ne arată că, în februarie 2026, 17,5% dintre români declarau că au multă sau destul de multă încredere în Vladimir Putin.

17,5%!

Repet. După Cecenia. După Georgia. După Crimeea. După Donbas. După Mariupol. După copiii uciși sau deportați, după jafuri, violuri, biserici distruse. După 27 de ani de putere, războaie, propagandă și crimă.

Întrebarea trebuie pusă direct. De ce?

Din ignoranță? Din ură față de Occident? Din manipulare? Din oboseală? Din reflex anti-european? Din acea boală prin care unii ajung să creadă orice minciună, numai să fie împotriva a ceva? Chiar a propriului interes și a propriei siguranțe?

Putinismul nu este o simplă preferință politică. El este acceptarea crimei ca metodă de stat. Este admirația pentru forță fără dreptate. Este orbirea în fața suferinței și MORȚII altora.

După 27 de ani, bilanțul lui Putin este o Rusie închisă, Europa atacată, o Ucraină însângerată, copii răpiți, orașe distruse și milioane de oameni împinși spre suferințe inimaginabile și inacceptabile.

În acest context, România are locul ei în lumea liberă. Acolo trebuie ea să stea. Dreaptă, lucidă și fără complexe.

Nihil sine NATO. Nihil sine Europa.

Și niciodată cu criminalul fără de Dumnezeu de la Kremlin.