17 septembrie – Ce este mai bun în muzică nu se găseşte în note

Nu eu spun asta – nici n-aş îndrăzni să declam asemenea lucruri mari tocmai eu, defintiv incapabil să citesc o partitură oricît de simplă ar fi. O spune Gustav Mahler. Cu vorba aceasta în suflet am urmărit programul din această seară: Enescu şi Mahler, cîntaţi superb de Filarmonica din Munchen sub Semyon Bychkov. Delicii într-o seară de toamnă cum niciodată nu fu mai frumoasă, bineînţeles.

Pentru români, Filarmonica din Munchen va rămîne mereu orchestra lui Celibidache. Deşi leul a murit acum fix 17 ani, o lună şi trei zile şi de atunci orchestra a mai avut, mai are şi va mai avea directori muzicali, toţi unul şi unu ( Levine, Thielemann, Maazel pînă în 2015 şi apoi Gergiev pînă în 2020), pentru noi, tot Celibidache e zeul tutelar al locului. Nu ştiu dacă e bine sau nu. Nu ştiu nici măcar dacă e corect sau nu, de vreme ce majoritatea membrilor orchestrei de azi nu au cîntat niciodată sub bagheta lui. Dar,  eu nu pot altfel. Cînd ascult Munchenul mă aştept să  simt marca muzicală a Maestrului. Evident, nu mai există. Poate doar o anumită uşurinţă a orchestrei de a reda în cel mai fin degrade nuanţe melancolice ar mai putea fi o rămăşiţă a vremurilor de dinainte de 1996. Acea căutare uimitoare a marii linişti în muzică mai poate fi, uneori, auzită/simţită în sunetul marii orchestre. Deşi, este posibil ca bovarismul meu în materie de muzică să-mi producă iluzii şi de data asta. Pe de altă parte, nu este iluzie ci fapt certificabil imensul salt de calitate muzicală şi prestigiu pe care Filarmonica din Munchen l-a cunoscut în cei 17 ani cît a funcţionat sub direcţia muzicală a lui Sergiu Celibidache. De pe acest nivel de execelenţă maximă, dar şi cu un buget pe care îl asigură una dintre cele mai bogate comunităţi locale din lume, Filarmonica din Muchen merge înainte reuşind să rămînă în topul mondial al orchestrelor. Mă bucură că Munchenul vine, practic, la fiecare Festival Enescu la Bucureşti. Scuzaţi-mi patetismul, dar simt cumva că e dreptul nostru şi obligaţia lor să îi avem la Bucureşti la fiecare Festival.

Anul acesta, la Bucureşti, Munchener Philharmoniker este condusă de Semyon Bychkov. Sub bagheta lui nu vom regăsi nimic din căutările metafizice ale lui Celibidache. Sunetul este senzorial aproape, căci Bychkov este dintre acei dirijori care cred în primatul total al compozitorului – dirijorul nu trebuie decît să intuiască mesajul componistic şi să-l redea publicului cît mai clar şi mai fidel. ”Un ambasador al compozitorului către publicul din seara concertului – asta e un dirijor!”, spune Bychkov. Aşadar, acurateţe şi fidelitate în spirit faţă de compozitor va dovedi excelenta orchestră din Munchen în aceste două zile.

Pentru prima seară, Filarmonica din Munchen a ales un program senin, cu lucrări de tinereţe din repertoriul a doi compozitori care au cunoscut gloria încă din timpul vieţii. Un program binevenit din perspectiva publicului, după două seri de ”forcing Wagner”.

1.La început, Enescu. În privinţa Simfoniei Concertante, mărturisesc un blocaj. Am o înregistrare de pe la mijlocul anilor 90 cu Orchestra Naţionala Radio şi Marin Cazacu, dirijaţi de Horia Andreescu, peste care nu pot trece. Mi se pare că, în această interpretare, s-a scos tot ce se putea din acest opus. Lucrarea e foarte agreabilă, nu aşa uşurică precum suitele, de pildă, dar nici foarte complexă, este alcătuită din părţi care curg fără oprire şi respiră un aer proaspăt, tineresc. Are dese schimbări de stare, dar toate sînt mai degabă toane trecătoare decît stări bine înfipte în suflet.  Are, însă, un farmec aparte, probabil rezultatul fenomenalului talentul juvenil al compozitorului - cînd a compus lucrarea (1901), Enescu împlinea 20 de ani, iar tema din partea a două a lucrării, se spune, a scris-o cînd avea 15 ani. Premiera lucrării, însă, a avut loc în 1909.

Iată ce spune despre lucrare Noel Malcom, într-o monografie Enescu recent apărută la Humanitas: ”Simfonia concertantă opus 8 pentru violoncel şi orchestră contrastează puternic cu octuorul scris cu un an în urmă. Există foarte puţin contrapunct în partitură, care e dominată de melodia continuă (şi uneori cam lipsită de culoare) a violoncelului. Alegerea titlului este surprinzătoare. Se pare că Enescu a fost primul compozitor modern care a adus din nou la viaţă acest termen (devansîndu-l pe Szymanowski, de exemplu, cu 30 de ani). Este clar că nu se gîndea la felul în care fusese iniţial folosit cuvîntul italian ”concertante” în muzica barocă şi nici n-a avut intenţia ca soloul de violoncel să fie tratat pur şi simplu ca o parte instrumentală principală în cadrul orchestrei – fără el, partitura n-ar avea sens. În manuscrisul original al soloului de violoncel lucrarea e numită Concert pentru violoncel. Enescu trebuie să fi simţit că un asemenea titlu ar fi trezit speranţe deşarte în privinţa unei piese de virtuozitate a la Saint-Saens sau Lalo. Din nefericire, titlul ales a fost un dar făcut criticilor ostili la prima audiţie, cărora lucrarea li s-a părut prea dezvoltată din punct de vedere armonic şi prea deficientă în ce priveşte materialul melodic recognoscibil: i s-a spus ”Simfonia deconcertantă”. Cînd a fost interpretată pentru a doua oară (4 decembrie 1910), publicul a reacţionat după cum ne spune criticul muzical de la LÉcho de Paris: Cu mult înainte de final, publicul dădea semne clare de plicitseală: fîşîia programele, tuşea etc. Deodată, cineva a fluierat. Un fluierat providenţial! A fost imediat aplaudat.Fluieratul s-a repetat: aplauzele s-au înteţit. Fluieratul a devenit mai strident: aplauzele au explodat. Fluieratul s-a transformat într-un urlet: avalanşă de aplauze. Din păcate, cineva a strigat ”bis!”. Cei care aplaudau şi-au adunat puterile şi au început să strige ”Nu!Nu!”

Nu este greu să ne dăm seama ce a însemnat pentru Enescu această primire. A fost un moment foarte dificil, cu atît mai greu de îndurat cu cît se petrecea în mijlocul unor ani negri pentru tînărul muzician. Cu un an înainte, prima audiţie a Simfoniei Concertante fusese un dezastru comparabil, şi el se produsese la doar două săptămîni după moartea mamei sale. Iar cu un an înaintea premierei, Enescu fusese nevoit să iasă din sală în timpul unui concert pe care îl dirija la Roma din cauza reacţiei ostile a publicului şi, întors la Paris, se va îmbolnăvi de scarlatină (boală cu imensă rată de mortalitate la acel timp). Aşadar, pentru Enescu, momentul de debut al Simfoniei Concertante nu a fost unul foarte bun. Caracterele tari, însă, nu se pierd niciodată, iar valoarea unui muzician se impune indiferent de reacţia publicului capricios. Simfonia Concertantă, fără să egaleze piscurile creaţiei enesciene, este o lucrare îndrăgită acum de public.

Violoncelistul Gautier Capucon plezneşte de talent, cum ar spune Ţuţea. Nu ştiu dacă există termenul ”carismă muzicală”. Dacă nu, îl inventez eu acum gîndindu-mă la Capucon. În plus, flerul său muzical, (alt termen care nu ştiu dacă există) este evident. Simfonia Concertantă devine şi mai interesantă dacă interpretul injectează în venele ei lirism moldav şi, pe alocuri, accese de virtuozitate. Sigur că Gautier Capucon nu are de unde să ştie ce înseamnă lirismul dulce, dar deloc ”dulceag”, moale ca o rimă bine găsită într-un vers de Eminescu. Dar a avut intuiţia, ”flerul”, să se plaseze exact acolo cu inima şi cu violoncelul lui, atît de frumos vibrat. Expresivitate - acesta a fost cuvîntul de ordine pentru Capucon. În scurtul pasaj de virtuozitate aproape paganiniană de la finalul Simfoniei, Capucon a fost impecabil. Bychkov a mers în aceeaşi direcţie, scoţînd sonorităţi de-a dreptul ruseşti din orchestră pentru a susţine foarte eficient opţiunea lui Capucon. Tot Bychkov a dat ansamblului (orchestră plus violoncel) o respiraţie amplă, proaspătă, obţinînd un sunet modulat şi fluid. Lucrarea lui Enescu a fost, astfel, foarte plauzibilă şi deplin aplaudabilă. Munchener Philharmoniker, cu Bychkov şi Capucon, au reuşit un Enescu convingător.

2.Mahler a terminat prima simfonie în 1888, pe cînd era dirijor la Budapesta şi nu împlinise 30 de ani. Erau ani solari pentru Mahler. Faima lui de dirijor era consolidată. Fusese asistentul legendarului Arthur Nikisch ( inventatorul dirijatului modern), cu care nu se sfiise să intre în dese conflicte profesionale, trecuse prin posturi dirijorale pe la Laibach (actuala Ljubljana), Praga şi Leipzig şi vădise o înzestrare cu totul specială pentru baghetă încă din anii studenţiei. În anii primei simfonii, faimosul Bruno Walter îl va întîlni la Hamburg şi îşi va aminti că, pînă atunci, nu întîlnise niciodată un dirijor atît de intens şi atît de dominator în raport cu orchestra. Ceaikovski îl va întîlni la şi el la Hamburg, unde rusul venise să dirijeze premiera germană a lui ”Evgheni Oneghin”, şi va nota despre el: ”dirijorul de aici nu e un tip obişnuit, e un geniu”. 

Prima simfonie va fi şi cea mai senină dintre toate celelalte pe care Mahler le va mai compune. Într-un moment de mare încredere în sine fiind, Mahler va trece foarte uşor peste primirea rezervată pe care publicul şi criticii au făcut-o acestei simfonii. ”Va veni şi timpul meu”, spunea Mahler încrezător. Simfonia începe cu momente bucolice, descripţii de peisaj primăvăratec de parcă ar fi Botticelli pe muzică şi peisaj silvestru viu, splendid şi cristalin redate de orchestră. Urmează dansul ţărănesc, interpretat perfect. Apoi, cu o îndrazneală uimitoare, Mahler merge direct la un cîntecel, faimosul ”Frere Jacques”, intonat în tempo şi cu orchestraţie funebră. Nu mult după epuizarea acestei teme, auzim sonorităţi evreieşti şi apoi, din nou, înapoi în plin simfonism ”decadent” vienez.Explozia de inventivitate este, ca în tot ce a scris Mahler, uluitoare. Te şi miri că asemenea invenţii pot sta în armonie şi pot contura o idee artistică coerentă. Finalul, ca la toate simfoniile lui Mahler, este un fel de culme ridicată prin adiţia tuturor elementelor simfonice de mai înainte. Lumea primei simfonii a lui Mahler, este, totuşi, agreabilă, deşi ciudată. Şi misterioasă pentru că inexplicabilă rămîne, totuşi, denumirea acestei simfonii: ”Titan”. Zice-se că Mahler a scris-o sub impresia romanului cu acest titlu de Jean Paul – autor de la începutul secolului al XIX-lea, astăzi puţin citit. Romanul respectiv povesteşte saga devenirii şi maturizării în cicluri de viaţă şi educaţie a unui tînăr, dar tot nu văd legătura cu simfonia. Aflînd, însă, că Mahler însuşi a cerut ca acest nume să fie abandonat din titulatura simfoniei sale cînd a revăzut-o spre a o dirija cîţiva ani după ce a compus-o, îmi opresc şi curiozitatea şi mirarea şi întrebarea.

Din simfonia 1 de Mahler, reiese un sentiment deplin al victoriei, deşi e foarte greu să deducem împotriva cui am luptat, iar orchestra sub Bychkov a redat cu fidelitate acest sentiment plin, dar fără sens precis. Mi-a plăcut!