Ziua de 1 Mai, de la grevele înecate în sânge, la defilările-mamut din anii comunismului: „Predam o falsă istorie, erau inclusiv poze trucate“
0Astăzi, dacă vremea e prielnică, 1 Mai e zi de plajă, de picnic, aproape o zi liberă ca oricare alta. Comuniştii le-au spus muncitorilor că totul i s-ar datora lui Lenin, iar românii au ajuns, în aceeaşi zi, să-i venereze pe tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu, de-abia după 1989 aflând că adevăratele origini trebuie căutate în greva muncitorilor din SUA şi Canada, aproape de finele secolului al XIX-lea.
„Ni s-a spus că datorăm totul Uniunii Sovietice, care a şters de fapt, cu maşina de propagandă, cele petrecute în Canada şi SUA. Noi am renunţat, la rândul nostru, la URSS şi le ridicam ode tovarăşilor noştri şi PCR-ului, iar după 1989, când am putut afla adevărata istorie, n-a mai interesat pe nimeni“, sintetizează adevărul trăit zeci de ani de muncitorii din România Gheorghe Atanasescu, un fost inginer proiectant, din Slatina, judeţul Olt. Şi el, ca şi colegii săi, a participat la manifestaţiile de mare amploare pregătite timp de săptămâni, în cadrul cărora, la 1 Mai, se ridicau ode partidului şi conducătorilor iubiţi, se realizau pancarte, se purtau tablouri, mai întâi cu chipul tovarăşului, după care i s-au alăturat şi cele ale tovarăşei, care erau exemplul perfect de om al muncii care urcă în ierarhie.
„Existau chiar fotografii într-un manual, cred că de clasa a VI-a sau a VII-a, nu-mi mai aduc foarte clar aminte, în care apăreau tovarăşul şi tovaraşa în mijlocul unei manifestaţii muncitoreşti. Evident că de acolo au fost decupate chipurile altor muncitori, pentru a fi alăturate ale lor. Dar asta era istoria pe care noi o predam, o falsă istorie“, declară astăzi Elena Sîrghie, profesor de istorie la un colegiu de prestigiu din judeţul Olt.
Norma de lucru de 8 ore, plătită cu viaţa
Adevărate origini ale sărbătorii de 1 mai, Ziua Internaţională a Muncii, trebuie căutate însă în a doua parte a secolului XIX. În 1872, zeci de mii de lucrători din New York, cei mai mulţi din domeniul construcţiilor, le cereau patronilor lor reducerea normei de lucru la 8 ore. De-abia 14 ani mai târziu sutele de mii de muncitori, organizaţi în sindicate ( şi reuniţi în Federaţia Sindicatelor din Statele Unite şi Canada), reuşeau să adopte o rezoluţie prin care, de la 1 mai 1886, „8 ore să constituie ziua legală de muncă“. 90.000 de muncitori au demonstrat în acele zile la Chicago, aproape jumătate dintre ei fiind în grevă. Peste o treime obţineau în urma grevei dreptul la un program mai scurt de lucru, de „doar“ 8 ore, păstrându-şi acelaşi salariu.
Nu pentru toţi a fost, însă, la fel de simplu. Alte zeci de mii au continuat protestele, trei zile mai târziu acestea degenerând, când forţele de ordine, în încercarea de a restabili ordinea, au împuşcat mortal patru muncitori şi au rănit alte zeci. Protestatarii au ripostat aruncând o bombă în coloana de oameni ai legii. În rândul poliţiştilor s-au înregistrat zeci de răniţi, unii dintre aceştia pierzându-şi viaţa ulterior, din cauza rănilor suferite. Cert este că riposta poliţiştilor a fost şi mai violentă, cu o nouă tranşă de răniţi şi chiar decedaţi în rândul muncitorilor şi arestări şi condamnări în rândul liderilor sindicali.
Cum a devenit 1 mai zi internaţională
În amintirea pierderilor suferite de muncitori s-au organizat şi în anii următori manifestaţii. În 1888, Federaţia Americană a Muncii stabilea ca doi ani mai tâziu să aibă loc, la 1 mai 1890, noi manifestaţii şi greve pentru acelaşi deziderat – ziua de lucru de 8 ore. Le-au luat-o însă înainte afiliaţii la Internaţionala a II-a, care în 1889 au stabilit 1 mai ziua internaţională a muncitorilor, demonstraţiile pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului şi pentru pace universală” devenind anuale până în 1904.
Federaţia Americană a Muncii a continuat pe drumul său, dezicându-se de idealurile Internaţionalei a II-a şi proclamând Ziua Muncii în prima zi de luni din septembrie, fiind de fapt un week-end prelungit, pe care mucnitorii să-l petreacă aşa cum vor.
1 mai a continuat însă să se sărbătorească în lume, puţine fiind ţările în care astăzi nu este zi liberă în mod legal (printre acestea SUA, Elveţia, Australia). În timp, au încercat să-i deturneze sensul şi naziştii, dar şi sovieticii, fiecare reuşind în anumite perioade.
De la instalarea comunismului manifestările au căpătat, în România, dimensiuni inimaginabile astăzi. Defilările la care luau parte zeci de mii de muncitori, dar nu numai, nu lipseau din nicio reşedinţă de judeţ, pregătirile durau săptămâni, dacă nu chiar luni întregi, în cadrul lor erau evidenţiaţi „cincisutiştii“, acei muncitori care reuşeau constant să depăşească planul de lucru cu 5%.
Caracterul sărbătorilor câmpeneşti s-a păstrat însă chiar şi atunci, fiecare defilare fiind urmată de întâlniri „la iarbă verde“ în locuri devenite tradiţionale pentru fiecare oraş sau zonă. Târgurile şi iarmaroacele din perioada interbelică au fost înlocuite cu bâlciuri, balurile, mai târziu, cu discoteci, în cinematografe rulau filme propagandistice, însă pentru muncitorii care aveau o singură zi liberă pe săptămână, duminica, şi un singur post de televiziune, 1 Mai era o adevărată mană cerească. Pe scenele improvizate pentru spectacole urcau artişti în vogă, berea şi sucul se găseau la 1 Mai din belşug.
„Ziua liberă, zilele libere de fapt, pentru că şi 2 mai, Ziua Tineretului, era tot zi liberă, au fost cel mai mare câştig. După 1989, când accesul la informaţie a devenit liber, n-a mai interesat pe nimeni de unde vine“, mai spune inginerul care a trăit „pe viu“ corvoada defilărilor, an de an.