Viaţa în timpul holerei: cum au reuşit funcţionarii corupţi să facă bani când epidemia a lovit Ţara Românească

Pandemia din 1830-1831 rămâne unul dintre cele mai negre momente din istoria civilă a românilor, zeci de mii de oameni fiind seceraţi de molimă. Istoricii susţin că epidemia de holeră a izbucnit în India, în regiunea Bengal,  în 1917, şi că s-a extins ulterior în Rusia, iar mai apoi a cuprins şi Europa.

Primele cazuri de holeră în Moldova şi Ţara Românească au provocat, cum era firesc, isterie în rândul populaţiei şi autorităţilor. Ulterior au fost luate o serie de măsuri pentru a preveni îmbolnăvirea, unele dintre ele devenind adevărate norme sanitare „moderne”. 

Exilaţi la marginea satelor, case arse până-n temelii

Pentru a preveni răspândirea holerei, autorităţile au adoptat o serie de măsuri, printre care şi izolarea pentru 16 zile, la marginea satului, a  bolnavilor şi a celor care au intrat în contact cu ei. Potrivit  cercetătorului vâlcean Bogdan Aleca, în fiecare sâmbătă, îngrijitorii oraşelor erau obligaţi să verifice starea de sănătate a populaţiei. Astfel, toţi bărbaţii supuşi controlului medical erau obligaţi să se dezbrace în pielea goală, în timp ce femeile erau „cercetate” de cele mai în vârstă femei din comunitate. 

„Au fost instituite şi măsuri de siguranţă extreme, care mergeau până la arderea lucrurilor sau a locuinţelor celor atinşi de boală. Totuşi, pentru o astfel de acţiune se prevedea o «măsurată îndestulare în socoteala obştii acelui sat», respectiv despăgubirea proprietarului. Cei care au intrat în contact cu victima erau izolaţi de restul comunităţii prin scoaterea lor în afara satului, «la câmp», iar satul era pus în carantină, fiind păzit pentru izolarea lui completă de restul comunităţilor”, susţine Bogdan Aleca într-un studiu recent publicat si în revista „Buridava”.

Controale riguroase la graniţă

În timpul epidemiei, autorităţile au încercat să limiteze pe cât posibil trecerea ţăranilor dintr-o localitate sau zonă în altă. În Vâlcea, de exemplu, de-a lungul Oltului au fost instituite străji care să-i împiedice pe oameni să treacă râul, Comitetul Carantinelor de la Bucureşti solicitând „pecetluirea podurilor şi scufundarea luntriilor de pe malul stâng”. În plus, la graniţa Ţării Româneşti cu Transilvania, la Câineni, toţi negustorii, călătorii şi ciobanii erau controlaţi cu mare atenţie, cel puţin la nivel declarativ. Ca măsură specială pentru a preveni extinderea epidemiei, mulţi toţi cei care ajungeau la vama din Câineni erau obligaţi să petreacă în carantină 21 de zile, într-un loc special amenajat, şi abia apoi erau lăsaţi să-şi continue drumul.

Corupţia, mai tare ca holera

Corupţia a fost un subiect intens dezbătut şi  în 1831, în timpul epidemiei de holeră. Potrivit lui Bogdan Aleca, cercetător în cadrul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Vâlcea, din cauza unor funcţionari corupţi, dornici să facă bani nesocotind poruncile Comitetului Carantinelor, multe dintre măsurile dispuse în timpul epidemiei nu au putut fi respectate.

„Corupţia funcţionarilor, completată de dorinţa unora de realizare a unor câştiguri mari şi facile, determină ca porunci ale Comitetului Carantinelor de la Bucureşti referitoare la pecetluirea podurilor peste Olt şi scufundarea luntriilor de pe malul stâng al râului să rămână netranspuse în practică. Sunt numeroase cazurile în care funcţionarii însărcinaţi cu transpunerea în practică a măsurilor contra holerei eliberau bilete de sănătate fără ca cei obligaţi la carantină să efectueze zilele obligatorii de «lăzăreţ»”, scrie Bogdan Aleca. 

Un sat întreg dispărut de pe hartă

Una dintre localităţile vâlcene greu încercate în timpul epidemiilor de ciumă din 1831 şi 1907 a fost şi Milcoiu, comună situată la limita de judeţ cu Argeşul. Căzăneştiul, unul dintre satele componente, înfiinţat pe la 1600, aproape de râul Topologu, a dispărut pur şi simplu de pe hartă. Într-o singură noapte, toţi sătenii din Căzăneşti au căzut ca seceraţi  din cauza molimei.   
 

„Un sat întreg de oameni gospodari a dispărut peste noapte. Adulţi şi copii au murit într-o singură  noapte din anul 1907, din cauza holerei. Au fost cu toţii îngropaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat var nestins. Satul Căzăneşti a dispărut  pur şi simplu. În 1918, în Căzăneşti mai erau doar 15 gospodării, apoi zona a fost transformată în IAS de comunişti”, spune Daniel Dina, viceprimarul din Milcoiu, unul dintre cei care lucrează în prezent la monografia comunei.

Având în vedere istoria cumplită a locului, nimeni nu a mai îndrăznit să ridice în vechiul sat o căsuţă, singurul zgomot din locul plin de veselie de  acum un secol fiind produs doar de micile vietăţi care sălăşuiesc pe păşunile întinse.