Cum a recuperat fiul lui Tudor Arghezi o vioară a lui George Enescu rătăcită în dulapul unui schit din Piteşti
0Una dintre viorile la care a cântat marele George Enescu a ajuns după Al Doilea Război Mondial în dulapul unui schit din Piteşti. Iar meritul regăsirii acelei viori de mare valoare îi aparţine lui Barutzu T. Arghezi, fiul lui Tudor Arghezi.
Barutzu T. Arghezi a ajuns la Piteşti în 1966, ca redactor la revista ARGEŞ, ca urmare a intervenţiei tatălui său, genialul Tudor Arghezi. Poetul, fiind rugat să colaboreze la revistă, mai mult, să reia Biletele de papagal, a pus şi o condiţie: „Accept, dar să mi le corecteze Barutzu, că o greşeală într-un text e ca un cui în pantof!”.
După cum precizează Jean Dumitraşcu, directorul Filarmonicii Piteşti, în volumul în curs de elaborare „Din istoria vieţii muzicale piteştene”, „Barutzu Arghezi s-a integrat mediului cultural local şi a căutat să nu supere pe nimeni, semnând note cuminţi pe diverse teme. Era un om blajin, dornic să ajute. Prin lectură şi cercetare de teren, află de o vioară, la care cântase George Enescu, ascunsă/păstrată într-o chilie de la Schitul Trivale din Piteşti. Cum nu a mers cu vorba bună pe la feţele bisericeşti, a publicat în revista ARGEŞ din iunie 1968 articolul „În Trivale, o vioară uitată!” ”.
În respectivul articol, Barutzu T. Arghezi a făcut referire la o carte despre marele lutier Dimitrie Ştirbulescu, cel care a creat viori pentru Enescu sau Yehudi Menuhin.
„Cartea este un zguduitor document de viaţă, de artă, de strădanii într-un domeniu de maximã dificultate care, într-alte pãrţi ale Europei a dat numai câteva personalităţi. E cartea de durere a unui om cu însuşiri ciudate, în stare să înţeleagă glasurile ascunse ale lemnului, în stare să dea viaţă unor trunchiuri uscate de brad, să le facă să farmece marilor săli de concerte sub forma celui mai diabolic şi candid instrument din câte a cunoscut omenirea, vioara!”, scria Barutzu T. Arghezi în articol.
Din documentele citate în volumul respectiv, fiul lui Tudor Arghezi a descoperit că exista o vioarã ,,Ştirbulescu” denumitã Enescu III în Piteşti. „Posesorul ei, un om de bine, a ajutat pe Doamna Ştirbulescu în momentele ei nu prea uşoare de viaţã, de unde a rezultat posesia acestui valoros şi celebru instrument. Nota de la pagina 59 şi fotografiile de la pagina 142 a volumului, arată că: ,,se odihneşte de zeci de ani la Piteşti, pe un dulap din schitul Trivale”… Vioara s-a aflat nu demult în mâinile unui cunoscãtor care i-a subliniat valoarea, autenticitatea şi calităţile ei remarcabile. Forurile noastre locale de artă şi culturã ar trebui să întreprindă ceva în legăturã cu acest preţios instrument. Se cuvine valorificarea onestă a acestei unice Enescu III, stima păstrătorului, repunerea viorii într-un circuit de valoare muzicalã, dacă nu într-un dulap de cristal cu purpură din muzeul (deocamdată imaginar) de artă al Piteştilor. Deocamdatã, ea aşteaptă într-o chilie a schitului din Trivale…”
Autorităţile au avut reacţie rapidă după articolul din revista ARGEŞ. Vioara a poposit iniţial pe la un lăutar piteştean, după care a ajuns la Muzeul Naţional „George Enescu”.