Cine a fost primul român care a participat la Jocurile Olimpice

În anul 1900, România a fost reprezentată în premieră la o ediţie a Jocurilor Olimpice din Franţa, la proba de tir.

Primul român care a luat parte la Jocurile Olimpice este George Plagino (1878-1949). El a văzut lumina zilei pe raza actualului judeţ Vrancea, în comuna Dumbrăveni, în locuinţa lui Alexandru Plagino, fiul unui fanariot al vremii.

Pe mama sa o chema Wilhelmina Siefert, de religie catolică, şi era slujnica tatălui lui Plagino.

Încă de la naştere, acesta a avut statut de copil nelegitim, ca fiu al unei servitoare aflată la curtea unuia dintre cei mai mari proprietari agricoli de la Curbura Carpaţilor, ce stăpânea zeci de mii de hectare de pământ din toate categoriile de folosinţă, avea cale ferată privată, castel, câteva conace, mausoleu funerar pentru viaţa de dincolo şi funcţii politice, administrative şi diplomatice de cel mai înalt rang.

Declaraţia naşterii sale s-a făcut de către un localnic, „în lipsă de tată”, după cum scrie în documentele de acum un secol şi jumătate.

Crescut de bunic

„Timp de 16 ani acest copil a crescut la curtea boierului Alexandru Plagino şi nu avea cum să nu-i fi ajuns la ureche bârfele slujitorilor cum că ar fi de fapt nepotul său ca urmare a relaţiei de dragoste dintre fiul acestuia, ce se numea tot Alexandru şi servitoarea nemţoaică. Atenţia pe care o oferea bătrânul boier copilului George putea fi o dovadă că relaţia dintre fiu şi servitoare a existat, dar din diferite motive, la momentul naşterii lui George, tatăl nu a fost alături pentru a-l declara. Cauza principală a fost că acesta era căsătorit cu Elena Plagino, o distinsă  doamnă din înalta societate care nu ar fi suportat umilinţa infidelităţii soţului. Din acest motiv sau poate din cauza fragilităţii fizice Elena a decedat în anul 1880, iar neastâmpăratul Alexandru A. Plagino a rămas văduv şi pregătit poate pentru noi aventuri romantice. Tatăl său, boierul Plagino, om cu multe păcate pentru averea sa, dar cu un deosebit simţ al onoarei a pus stop dorinţelor fiului şi timp de 14 ani până la moartea sa, petrecută în anul 1894, s-a zbătut şi l-a determinat pe acesta mai cu vorbă bună, mai cu ameninţări că-l va dezmoşteni şi cu alte mii de argumente că cel mai bine ar fi să-şi recunoască greşeala din tinereţe, să o ia în căsătorie pe servitoare şi să-l recunoască pe tânărul George”, precizează istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.

Dorinţa boierului Plagino s-a concretizat cu câteva luni înainte de moarte, când slăbit i-a smuls fiului emoţionat  acceptul pentru această căsătorie.

Astfel, în februarie 1894  încăpăţânatul fiu de boier o ia de soţie pe Wilhelmina Siefert, iar prin acest act  l-a legitimat pe copilul George, care, după 16 ani de incertitudini, capătă dreptul său legal.

Membru al Comitetului Olimpic Internaţional

Tânărul George nu a înşelat aşteptările bătrânului moşier, el realizând în viaţa lucruri excepţionale, primul fiind participarea la Jocurile Olimpice din 1900, de la Paris, la proba de tir, unde s-a clasat pe locul 13 din 51 de sportivi.

Aceasta îndemânare a obţinut-o cu siguranţă în sutele de partide de vânătoare desfăşurate prin pădurile bunicului său.

George Plagino a urmat o carieră strălucitoare şi s-a bucurat de un anturaj extrem de select din care nu lipsea familia regală, principii Bibescu, Ghica şi mulţi alţii cu sânge albastru, el însuşi fiind nepotul lui Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu şi strănepotul lui Alexandru Moruzi, trei foşti domni ai Ţării Româneşti. 

“După venirea comuniştilor, posesiunile materiale şi relaţiile familiale şi sociale ale lui George Plagino i-au determinat pe noii stăpâni ai ţării să înceapă o campanie de persecuţii  dintre care, probabil, nu ar fi lipsit şi închisoarea dacă nu murea în anul 1949”, mai spune istoricul Florin Dîrdală.

George Plagino a făcut parte din Comitetul Olimpic Român în perioada 1914-1938. La Sesiunea CIO de la Londra de la 1 decembrie 1908, a fost ales al 57-lea membru al Comitetului Internaţional Olimpic, fiind retras de către autorităţile comuniste în februarie 1948.

A mai deţinut funcţii de conducere în cadrul mişcării sportive din România, fiind vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român (1923-1940) şi preşedinte al Uniunii Federaţiilor Sportive din România - UFSR (1933-1940).