Aşezămintele ospitaliere, locul de unde nimeni nu pleca viu. Doar o femeie şi copilul ei au reuşit să mai iasă din „blestematele” clădiri ale Transilvaniei
0Dacă astăzi asistenţa socială este un termen pe care-l înţelegem aproape toţi, în perioada medievală şi modernă din Transilvania însemna, în practică, aşezăminte ospitaliere. Erau instituţii create de biserici şi administrate de conducerea oraşului, care-i implica şi pe localnici. Cei care deveneau coordonatori erau scutiţi, pe perioada cât se îngrijeau de aşezămintele ospitaliere, de impozite.
Ceea ce numim azi azile de bătrâni sau case pentru vârstnici, mai demult, cu vreo cinci secole în urmă, existau sub forma unor aşezăminte ospitaliere. Ceea ce e o certitudine – spune Rüsz-Fogarasi Enikö, istoric şi prodecan al Facultăţii de istorie şi Filosofie din cadrul UBB Cluj – e că, în perioada medievală, au funcţionat aşezăminte ospitaliere sub administraţia orăşenească. Acolo erau duşi cei săraci, bătrâni, bolnavi, dar şi cei care aveau o dizabilitate (puţini). Aceştia primeau hrană şi adăpost. Se ştia că, pentru ei, aşezămintele ospitaliere erau ”ultima oprire”.
”Am găsit informaţii, în documente, că o femeie şi doi copii au fost găsiţi şi duşi la un astfel de aşezământ. Despre ei se ştie că au şi plecat de acolo”, spune Rüsz-Fogarasi Enikö.
Potrivit acesteia, cei care se ocupau de aceste instituţii erau scutiţi de taxe în perioada cât lucrau acolo. Inclusiv coordonatorul unui astfel de centru a sfârşit ca ”locatar” al aşezământului.
”Conducerea oraşului este cea care desemnează conducerea acestor instituţii, ei sunt cei care hotărăsc cine poate să beneficieze de posibilităţile oferite de aceste aşezăminte. În perioadele de criză, când numărul celor aflaţi în dificultate a crescut, rezolvare aproblemelor survenite a fost de competenţa meşterului ospitalier. Instituţia aşezămintelor ospitaliere a funcţionat datorită averii primite ca donaţie de la persoane generoase, fie ele şi din afara oraşului, fie principi”, scrie istoricul într-un studiu intitulat ”Asistenţa socială şi medicală în Transilvania modernă”.
Fiecare astfel de organism avea o bază economică proprie. Istoricul a găsit informaţii în documentele vremii că aşezămintele aveau brutării, iar din banii vânduţi pe pâine se autofinanţau parţial. Din secolul al XVII-lea, ”grija pentru cel aflat în dificultate va constitui o preocupare tot mai prezentă a societăţii, o preocupare care de data aceasta este tot mai des consemnată şi descrisă. Arhivele orăşeneşti şi cele bisericeşti reflectă o diversificare a instituţiilor de asistenţă socială şi apariţia primelor spitale”, se mai arată în studiul citat.
În Clujul veacurilor apuse au existat două aşezăminte ospitaliere: unul numit Sfâtnul Spirit, situat sub Cetăţuie, iar celălat, în drum spre cartierul clujean Someşeni, Sfânta Elisabeta. ”Data întemeierii aşezământului ospitalier Sfânta Elisabeta de la Cluj nu este cunoscută. Prima dată este pomenit în scris în anul 1366, când regele Ludovic cel Mare i-a donat o moară. Prima etapă a istoriei instituţiei întemeiate şi susţinute în cadrul bisericii s-a încheiat la începutul secolului al XVI-lea, când a trecut sub administraţie orăşenească, scrie revista Apostrof, pe site-ul acesteia. Cert este că aceste aşezăminte au fost primele forme ale asistenţei sociale în regiunea transilvană.
Mai puteţi citi:
Fumatul, de la luxul de odinioară la banalitatea de azi. Imagini cu regii României fumând