Cum erau organizate şcolile în 1800: copiii primeau gratuit peniţă şi hârtie, însă părinţii plateau taxe şcolare
0La finalul anilor 1700 a început să se înmulţească tot mai mult numărul şcolilor, în special în zonele rurale. Atunci au apărut şi primele şcoli româneşti în Ardeal, unde elevii învăţau obligat-forţat limbile maghiară şi germană. Aceştia primeau gratuit peniţă şi hârtie, însă părinţi plăteau taxe şcolare.
Şcoala românească s-a născut în biserici şi în mănăstiri. Primii dascăli au fost chiar preoţii şi călugării, care, deşi insistau pe chestiuni religioase, ofereau o educaţie minimă copiilor români. În Ardealul sub ocupaţie Austro-Ungară, şcolile româneşti au fost ultimele care au apărut. În aceste şcoli, copiii români erau obligaţi să înveţe limbile germană şi maghiară.
Revista „Arhiva Someşană” conturează foarte bine imaginea şcolii din Transilvania în 1800. Elevii primeau gratuit de la şcoală hârtie, peniţă, cerneală şi alte ustensile necesare. Toată suflarea din sate şi oraşe plătea o taxă specială pentru funcţionarea şcolilor, care era diferenţiată în funcţie de venituri. „Proprietarii de case”, adică cei mai bogaţi, plăteau de 4-5 ori mai mult decât ţăranii de rând pentru şcoli.
Cele mai bune erau considerate şcolile militare. În zona Năsăudului, grănicerii erau îndemnaţi chiar să sprijine elevii institutului militar cu diferite produse alimentare. Recompensarea elevilor pentru meritele deosebite era cunoscută chiar şi în 1800. O scrisoare din 1849 arată că s-au oferit 8 cărţi ca premiu pentru cei mai buni dintre elevi. Cele mai sârguincioase eleve ale unei şcoli de fete au primit în schimb baticuri şi şaluri. De asemenea, elevii săraci erau şi ei sprijiniţi cu diverse ajutoare în bani. Aceste ajutoare erau practic primele variante de burse.
Cei mai buni profesori erau trimişi la instruire tocmai la Viena
Părinţii care aveau copii la şcoală erau nevoiţi să plătească taxe şcolare, dar şi să sprijine unitatea de învăţământ cu diverse produse. Abandonul şcolar era o mare problemă încă de atunci, în special în rândul fetelor, după cum sugerează într-o scrisoare vicarul năsăudean Grigore Moisil. Deşi pare greu de crezut, chiar şi atunci profesorii erau testaţi înainte de a ajunge la catedră. Cei mai buni dintre cei care reuşeau să treacă aceste examene erau trimişi la specializare tocmai la Viena.
Refuzul de a frecventa şcoala, pedepsit
Potrivit legii învăţământului din 1868, învăţământul primar era împărţit în două etape: cursuri de fiecare zi, urmate de elevii din clasele I-VI, la care erau obligaţi să meargă copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, şi cursuri repetiţionale sau de duminică, cu durata de trei ani, pe care erau obligaţi să le urmeze tinerii cu vârste cuprinse între 12 şi 15 ani.
Legea învăţământului de acum 150 de ani îi obliga pe părinţi să îşi trimită copiii la şcoală. Dacă refuzau să facă asta, indiferent de motive, aceştia erau amendaţi cu diverse sume de bani, în funcţie de antecedente. Raportarea absenţelor revenea senatului fiecărei şcoli la primăria comunală, care trebuia să aplice amenzile în conformitate cu legea.
Potrivit lui Iosif Uilăcan, care a şi publicat în Revista Bistriţei un studiu cu privire la şcolile confesionale româneşti din perioada 1876-1918, se putea merge până la confiscarea şi vinderea la licitaţie a unor bunuri, dacă amenzile nu erau achitate. Pedeapsa cu amenda nu era însă singura aplicată de conducerea şcolii. Duminica, preoţii citeau în cadrul slujbei „lista lenevirilor şcolare”, comunicată de către dascăli.