VIDEO Mihail Kogălniceanu în urmă cu 136 de ani: „Suntem naţiune de sine stătătoare“

Cuvintele rostite pe 9 mai 1877 de ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, au fost sinonime cu proclamarea Independenţei României. Reacţiile Marilor Puteri din acea vreme au fost diferite, de la rezervă la ostilitate.

Oportunitatea proclamării Independenţei a fost discutată încă din 7 mai 1877, într-o şedinţă a Consiliului de miniştri. Proclamarea Independenţei într-o şedinţă publică a Camerei – scrie N. Iorga – era dorită de Mihail Kogălniceanu, după ce C.A. Rosetti (preşedintele Adunării Deputaţilor) se asigurase de numărul necesar de voturi.

Două zile mai târziu, deputatul N. Fleva a interpelat Guvernul dacă a adus la cunoştinţa Puterilor garante ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Poartă şi, prin urmare, „independenţa absolută a României”. Răspunzând interpelării, Mihail  Kogălniceanu (ministrul de externe) sublinia, în aplauzele deputaţilor, că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”.

La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială“.

Consecinţele obţinerii Independenţei

Reacţia Marilor Puteri a fost diferită: de rezervă (Franţa) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman şi Regatul Unit).  Opinia publică internaţională a fost însă, favorabilă luptei poporului român.

Mihail Kogălniceanu a cerut încă din 1876, într-un memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de România”. Documentul a fost  întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităţilor turceşti, cu rezerva sau ostilitate din partea altori Mari Puteri.

Prin participarea la Războiul de Independenţă din 1877-1878, românii au reuşit să-şi după la îndeplinire principalul deziderat de după recunoaşterea Unirii celor două Principate de către Marile Puteri şi anume obţinerea Independenţei.

Consecinţele au fost binefăcătoare pentru dezvoltarea viitoare a statului român şi a societăţii româneşti, pe plan politic, socio-economic şi moral. Noul statut era sinonim cu înlăturarea ultimelor elemente ale stării de vasalitate în raport cu Turcia. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului către Înalta Poartă, de 914.000 lei. Suma a fost  direcţionată către bugetul apărării.(Articol scris de NICU NEAG)