FOTO Codul portului popular din comuna Sălciua, Munţii Apuseni. Vârsta şi starea civilă, diferenţiate cromatic
0În trecut, haina îl făcea cu adevărat cunoscut pe om după un cod riguros.Costumul se schimba odată cu vârsta şi transmitea informaţii despre vârsta, situaţia materială şi starea civilă a celui care-l îmbrăca.
Îmbrăcămintea unui flăcău pare un pom în floare; la fiecare dintre răscrucile vieţii pierde din podoabe, pentru a ajunge la bătrâneţe simplu şi auster ca un trunchi în perioada iernii. Portul popular la care facem referire mai jos este specific comunei Sălciua, din Munţii Apuseni. Pentru a descifra limbajul costumului îmbrăcat de femeie şi bărbat am apelat la ajutorul etnografului Adriana Ţuţuianu, de la Muzeul Naţional al Unirii.
Piesele fundamentale ale portului femeiesc sunt cămaşa lungă sau cămaşa scurtă (spătoiul, spăcelul, ia) şi poalele, ambele de culoare albă. Pe fundalul poalelor se proiectează „zadia“ sau „zăpregul“ din lână colorată, în funcţie de vărsta purtătoarei (roşu-fetiţe, albastru-fete, fumuriu-neveste negru-bătrâne).
Vârsta şi starea civilă, diferenţiate cromatic
Cămaşa lungă a constituit o notă etnoculturală caracteristică nu numai Munţilor Apuseni, ci întregului port
Foto
femeiesc tradiţional, apreciază Adriana Ţuţuianu. Este vorba de un decor brodat, de o înaltă valoare tehnică şi artistică, constând din cusături desfăşurate pe muchiile cutelor (urzit pe creţuri), transpuse într-o serie ornamentală geometrică („iei trei fire laşi trei fire“). În secolele XVII-XIX acest decor acoperea întreg „ciupagul“ (pieptul) cămăşii, începând de sub gulerul-bentiţă brodat prin acele puncte de cusut pe dos sau prin cele urzit pe fir.
„De remarcat este exprimarea cromatică a diferenţelor de vârstă şi stare civilă: portocaliu (fetiţe) roşu deschis (fete), roşu înfocat (neveste tinere), roşu închis sau albastru (neveste), albastru închis sau negru (bătrâne)“, subliniază etnograful. Decorul urzit pe creţuri se mai întâlneşte pe mânecă (deasupra cotului), pe pumnari (terminaţi cu o dantelă îngustă) sau pe brăţara situată între mânecă şi „mânecar“ (fodor), terminată cu „mreajă“ (cipcă). Broderiile amplasate numai pe cot au fost extinse şi pe mânecă în sus, având motive geometrice şi florale.
„Zadia“ împăturată în două şi purtată în spate, era confecţionată din lână, atât urzeala cât şi băteala. „Culorile predominante erau albastru închis („mieriu“) şi roşu de diferite nuanţe (roşu închis pentru femeile bătrâne, portocaliu pentru tinere)“, ne explică Adriana Ţuţuianu. „Trupul“ albastru este lung, venind uneori până aproape la jumătatea zadiei, după care urmează câmpul, din care se relevează „coadele“ (dungi de diferite culori prin care se întrerupe câmpul roşu). Cu timpul, trupul se îngustează, ajungând la dimensiunea de 15-20 centimetri şi primeşte denumirea de brâu.
„Şurţu negru“ (perpeta) confecţionat din trei bucăţi şi cusut în culori vi, venea peste poale. De-a lungul materialului se fac două cusături asemănătoare cheiţelor cusute cu diferite culori (albastru, galben, roşu, verde, violet). Pentru ca aceste cusături să fie cât mai reliefate se coase o fâşie de hărtie pe două părţi. O altă cusătură numită „brâu” se face deasupra peste mijloc, cu care se fixează încreţiturile, cusătură ce ţine locul celor trei „şire” de la şorţul vechi.
În portul bărbătesc, cămaşa cu mâneci largi şi guler cusut cu „arnici“ negru a fost înlocuită de cea cu pumnari ornamentaţi cu broderie albă. Cămaşa ambelor etape este croită cu barburi numiţi „barbi“ (câte doi clini plasaţi pe mijlocul „stanilor“ din faţă şi din spate). Cea veche cu mâneci largi jos, este ornamentată cu alb în cusături specifice, iar gulerul mic este cusut cu negru. Peste cămaşă se încingeau cu curelele late din piele, ce se încheieau cu „încuietori“ (catarame), care au avut denumirea de şerpar.
Limbajul costumului popular, pe cale de dispariţie
Cioarecii sunt confecţionaţi din pănură albă, fără tivituri de postav colorat, cusuţi înapoi şi nu pe margini. La marginile de sus se adaugă „berţile“ (patru bucăţi prinse de cioarec cu o cusătură), care sunt îndoite în faţă, iar capetele se prind de cioarec prin cusătura numită „piştalău“. Se obţin astfel mai multe urechi prin care se introduce aţa cu care se strâng în brâu cioarecii.
Pieptarul bărbătesc este de două feluri: cel bătrânesc „înfundat“, adică închis într-o parte sub braţul stâng şi pieptarul încheiat înainte, purtat de tineri. Varianta veche este foarte puţin împodobită prin câteva cusături cu lână colorată, în schimb cea nouă este încărcat cu aplicaţii de piele roşie sau neagră cu şiruri tot din piele piele roşie şi „forme“ (modele) cusute cu lână colorată.
Sumanul sau ţundra, în forma sa veche (bătrânească), croită cu mult mai jos de genunchi, a fost lucrat din pănură albă. Morfologic şi structural este aceeaşi atât în portul femeiesc cât şi în cel bărbătesc, o singură piesă era purtată în unele situaţii de ambii soţi. În schimb, sumanul alb, croit mai scurt, a cunoscut o împodobire specifică din postăvior policrom, aplicat pe piept, mâneci şi la margini, cu forme la clini.
Pe timp de vară, bărbaţii purtau „clop“ (pălărie neagră), a cărei formă variază mult, cu boruri mici sau marginile mari, pe lături uşor ridicate iar în faşă coborând puţin. Pe timp de iarnă, capul era acoperit cu o „cuşmă“ sau „şapcă“, confecţionate din blană de oaie. Opincile cu „gurgoiul“ lateral, înalt şi îndoit se purtau cu cioarecii din pănură (de forma unui ciorap lung), croiţi dintr-o bucată, din care se formează tureaca şi un pătrat care alcătuieşte căputa prinsă în faţă într-o despicătură a turecii. Odată cu bătrânii, dispare şi limbajul costumului popular. Tinerii preferă versiunile „moderne“, adaptări etno influenţate de modă. (Text scris de NICU NEAG)