2011: o nouă generaţie de politicieni moldoveni

În penultima zi a anului trecut am aflat o veste bună: Alianţa pentru Integrare Europeană, într-o formulă schimbată şi după lungi chinuri ale facerii, există. De data asta sunt doar 3 formaţiuni politice în cadrul acestei alianţe, în comparaţie cu AIE-1. În campania din vara lui 2009, competiţia dintre partidele democratice nu a căpătat o tentă atât de dramatică ca în ultima campanie, din noiembrie 2010.

După ultimul scrutin însă, divergenţele dintre cele 3 partide ale AIE, cât de straniu n-ar părea, s-au radicalizat, pentru ca în cele din urmă să fie găsit un numitor comun concretizat prin alegerea lui Marian Lupu în calitate de speaker al parlamentului şi preşedinte interimar. Dacă se reuşeşte şi alegerea preşedintelui Republicii, avem şanse să fie o guvernare pentru patru ani.

Este tocmai ceea ce are nevoie Moldova - stabilitate politică, fără de care nu poate exista şansa unei dezvoltări economice durabile, care să depăşească o creştere economică fără dezvoltare economică aşa cum s-a întâmplat în ultimul an. Şi asta nu e rău, în condiţiile unei acerbe lupte politice interne, precum şi a crizei financiare şi economice mondiale. Dar avem nevoie de mai mult - de o economie de piaţă funcţională, dat fiind şi aspiraţiile noastre europene.

Începem deci un nou deceniu cu un consens al clasei politice democratice de la Chişinău, care ne deschid perspective clare de a arde anumite etape în apropierea de Uniunea Europeană. Spre sfârşitul deceniului, avem teoretic şanse să devenim de jure membru cu drepturi depline al UE. Sau, mai degrabă, să fim de facto parte a acesteia.
Schimbarea s-a produs şi va genera alte metamorfoze dat fiind că avem acum a doua generaţie de politicieni la putere, după cea din 1989. Aceea de fapt a fost una care nu a putut niciodată să controleze frâiele puterii. Partida zisă naţională a deţinut, la începutul anilor 1990, cca. o pătrime din mandate în legislativ şi nu a avut lideri de calibru naţional, în măsură să capteze de sine stătător sau cu sprijinul altor formaţiuni, majoritatea voturilor cetăţenilor.

O explicaţie în acest sens a oferit poetul Dumitru Matcovschi care a avut o premoniţie în ceea ce priveşte viitorul Moldovei în condiţiile în care scriitorii sau intelectualii în sens larg - care formau majoritatea noii clase politice a anului 1989 - au determinat grăbirea prăbuşirii vechiului regim, dar nu prea au avut aptitudini de a construi noul regim, democratic. Acum, la douăzeci de ani de la colapsul URSS, clasa politică s-a împrospătat simţitor. În mare parte - cel puţin la nivelul de vârf - este vorba de persoane care nu au făcut parte din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).

De cele mai multe ori, aceştia şi-au urmat studiile în România sau/şi în Occident, cunosc o limbă sau două străine. Ei, reprezentanţii clasei politice de astăzi din cadrul AIE-2, sunt într-o mare măsură altceva şi în ceea ce ţine de pregătirea lor profesională: avem printre ei mai mulţi jurişti, economişti, diplomaţi, oameni de afaceri decât oameni de creaţie.

Printre ei sunt şi mulţi absolvenţi ai facultăţilor de istorie, care au în spate o carieră diplomatică sau de activişti ai societăţii civile. Avem însă şi elemente de continuitate în noua clasă politică, mai ales pe linia liberalilor, mulţi din conducerea cărora au fost membri fruntaşi ai Frontului Popular încă de la începuturile sale (1988-1989). Ei au moştenit electoratul unionist, destul de subţire după rezultatele ultimelor alegeri, dar şi o anumită aplecare spre o retorică etno-naţională foarte pronunţată, care nu este însă dublată de o echipă bine închegată care să fie în stare să promoveze reformele de care avem atâta nevoie.

Dacă nu va şti să atragă cadre bine pregătite, electoratul său se va disipa cu timpul. Împreună însă, acum, în 2011, noua clasă politică formată din pragmatici şi ex-frontişti necompromişi, constituie o forţă redutabilă în faţa comuniştilor care, deşi reprezintă partidul cel mai numeros din parlament, poate fi ţinut în şah în următorii patru ani. Sigur, asta în cazul alegerii şefului statului.

În caz contrar, PCRM-ul riscă foarte mult, inclusiv cu dispariţia sa parţială sau completă la următorul scrutin, aşa cum s-a întâmplat cu PDAM-ul în 1998, de la care a şi moştenit electoratul său in corpore. Problema este ce formaţiune va putea prelua electoratul său pro-estic. Aceasta ar fi o dilemă importantă a noii clasei politice democratice de la Chişinău la începutul noului deceniu.