Sultanul Suleyman, dincolo de legende şi închipuiri
0Süleyman I, supranumit Kânûnî („Legislatorul”), cunoscut în lumea creştină ca Soliman „Magnificul”, a fost unul dintre puţinii sultani otomani care a urcat pe tron fără vărsare de sânge, fiind unicul fiu supravieţuitor al lui Selim I. Domnia sa impresionantă (1520-1566) a marcat apogeul Imperiului Otoman.
Soliman a fost atât beneficiarul cuceririlor străluciţilor săi înaintaşi, cât şi artizanul celui mai puternic stat din lume, în secolul al XVI-lea stăpânind teritorii însemnate pe trei continente. Sub conducerea măreţului sultan, Imperiul Otoman a atins extinderea teritorială maximă (cuceririle ulterioare nu vor fi decât efemere sau minore, precum Creta şi Cipru) şi s-a transformat într-un succesor veritabil al statului Bizantin; dar nu al vestigiului cucerit de Mahomed al II-lea, ci al Imperiului Roman de Răsărit de la apogeul său1
Deşi nu-l priveau cu ochi buni pe monarhul păgân, care înspăimânta Europa creştină, cărturarii contemporani europeni erau unanimi în a-i recunoaşte măreţia. Aceştia nu au uitat să amintească de unele cruzimi ale sale (uciderea a doi dintre fii săi, în numele raţiunii de stat) sau să înflorească anumite slăbiciuni ale suveranului otoman (o prea mare supunere faţă de favoritul său din tinereţe, Ibrâhîm Paşa, ulterior faţă de Roxelana, o frumoasă sclavă pe care a luat-o de soţie). Însă aceste aspecte negative nu au umbrit grandoarea sultanului.
Aspectul său fizic impunător (înalt şi slab, ochii mari şi negri, fruntea înaltă şi nasul acvilin) era dublat de o personalitate pe măsură. Soliman avea reputaţia unui bărbat înţelept, virtuos, de o înălţime morală ieşită din comun, cu un caracter ferm, foarte bine educat şi preocupat de religie, iar pe măsură ce înainta în vârstă a devenit foarte auster – cu câţiva ani înainte de moartea sa a poruncit înlocuirea veselei din argint la palat cu una din lut.
Cucerirea Ungariei şi asediul Vienei
În timp ce Soliman urca pe tronul Imperiului Otoman, Europa era sfâşiată de lupta dintre cei mai puternici monarhi din lumea creştină. Carol V de Habsburg şi Francisc I, regele Franţei, candidau pentru coroana Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Principii electori au considerat că împăratul cel mai potrivit este Carol V (Quintul). Însă alegerea făcută de aceştia nu a adus pacea în inima Europei creştine. La începutul anului 1521 a început războiul între cei doi. În aceeaşi perioadă, Soliman a reuşit în scurt timp să obţină câteva victorii militare strălucite, cucerind două puncte cheie pentru viitoarea expansiune a imperiului său. În august 1521, sultanul reuşeşte să „deschidă poarta” Europei Centrale, ocupând oraşul Belgrad, iar câteva luni mai târziu îi alungă pe cavalerii Sfântului Ioan din insula Rhodos, adevărata placă turnantă a navigaţiei în Mediterana orientală.
Citeşte continuarea articolului pe historia.ro