Cum se amuzau românii de cuplul Ceauşescu. Bancuri de pe vremea lui Nea Nicu şi Tanti Leana
0,,În vremurile în care orice cuvânt era răstălmăcit, iar asta îţi putea aduce necazuri, românii au reuşit să supravieţuiască inventând un cod umoristic prin care să comunice nestingherit despre Cel-Despre-Care-Nu-Aveau-Voie-Să-Vorbească-Decât-la-Superlativ. Interdicţia dădea naştere unor situaţii de un comic savuros, pe care lumea îl gusta din plin, ca o răzbunare.
Tocmai pentru că râsul era interzis, românii învăţaseră să râdă cu poftă, aparent despre lucruri inofensive. În spatele vorbelor se ascundeau însă adevăruri triste despre care românii învăţaseră să facă haz de necaz. Aceasta era gura de oxigen prin care ei putea supravieţui în lumea PCR (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) condusă de Nea Nicu, Tanti Leana şi de băieţii cu ochi albaştri”.
Devenind un mod de socializare a vieţii de zi cu zi, bancurile vremii au reprezentat proteste care au supravieţuit sistemului comunist. În ultimul deceniu comunist aceste ,,zâmbete amare” reprezentau un instrument pentru validarea unei realităţii cenuşii în care înfometarea deveniseră politică de stat.
Totuşi, românii făceau haz de necaz despre aspectele cotidiene (lipsa de mâncare din alimentare, reducerea curentului electric şi a gazelor naturale din locuinţe, cultul familiei Ceauşescu, ajuns la paroxism, educaţia politică socialistă) care îi abăteau de la obiceiurile lor fireşti.
„La o întrunire, Dumnezeu le spune şefilor de state că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Ajuns acasă, Reagan îşi anunţă poporul:
- Am două veşti proaste: Dumnezeu s-a supărat pe noi şi în anul 2000 vom muri cu toţii.
Gorbaciov, la rândul lui, îşi anunţă concetăţenii:
- Tovarăşi, avem două veşti proaste: prima – Dumnezeu există, iar a doua – în anul 2000 vom muri cu toţii.
Odată sosit acasă, Ceauşescu dă un comunicat:
,,Avem două veşti bune: Dumnezeu m-a recunoscut drept conducător al Republicii Socialiste România, iar în anul 2000 scăpăm şi de ruşi şi de americani“.