CRONICĂ „Parking“, în regia lui Tudor Giurgiu, un film în care se impun dragostea, poezia şi umorul

„Parking”, filmul regizat de Tudor Giurgiu şi inspirat de romanul „Apropierea”,de Marin Mălaicu-Hondrari, va intra în cinematografele din ţară pe 14 iunie. Proiectat în premieră la TIFF, „Parking” spune o poveste de dragoste care îl face pe protagonist să se detaşeze de condiţia dificilă de imigrant român.

În primul rând poate ar trebui menţionat pentru cei care se plâng că cinematografia  românească are doar două tente, neagră şi gri, că în cazul „Parking“ nu au de ce să se plângă: e un film cald, pentru publicul larg, în care  viaţa unui poet pe nume Adrian (Mihai Smarandache) care emigrează ilegal în Spania, se schimbă radical-la nivel interior- odată ce o întâlneşte pe Maria (Belén Cuesta), cântăreaţă. 

Suntem la începutul anilor 2000, când viaţa emigranţilor români, în lipsa Uniunii Europene era mult mai dificilă. Astfel, pe Adrian îl găsim angajat ca paznic de noapte într-un parc auto din Cordoba, condus de Rafael (Luis Bermejo) care, ajuns într-o afacere dubioasă, îl pune de câteva ori să ducă maşini în anumite locuri.

„Parking” nu se axează pe condiţia de emigrant a personajului lui Smarandache decât tangenţial, pentru ca povestea să curgă- asta pentru că totul este despre o iubire care îţi ia minţile şi care te lasă copil, despre dorinţa unui om de a scrie, dar şi de a învăţa spaniola perfect pentru a-l putea citi pe Roberto Bolano- just!

Luis Bermejo (Rafael) şi Mihai Smarandache (Adrian)

Povestea de iubire a celor doi suspendă totul: de la gândul lui Adrian că acasă are o familie, până la nerăbdarea Mariei de avea un trai mai bun decât cel pe care i l-ar putea oferi un poet-paznic în rulota unui parc de maşini. E povestea de dragoste care-şi salvează protagoniştii din căsătoriile lor, în care au ajuns străini cu partenerii.

Filmul lui Giurgiu şi Mălaicu-Hondrari va fura câteva zâmbete spectatorilor, în special datorită jocului lui Smarandache care aduce pe ecrane în primul rând un personaj simpatic  pe care spectatorul şi-l apropie rapid. 

În ciuda faptului că personajul joacă la dublu, intrii într-un fel de cârdăşie cu el şi ajungi să-i doreşti fericirea cu Maria, ignorând familistul-dacă este acolo, desigur- din tine. Smarandache te face, să fii la fel de egoist ca el. Şi, paradoxal, asta, pentru el. 

Se şi poate râde mult la „Parking”, umorul bazându-se în special pe glume care ţin de specificul românesc: de la apariţia celebrei plase de rafie, încărcată cu mâncare, până la cea a unor hoţi din... Teleorman. Sigur, există un nivel clişeic al umorului, dar în el se vor regăsi mulţi, căci se ştie, clişeul are o doză destul de mare de adevăr. În fapt, acolo ar fi originea sa.

Ca o concluzie, putem spune că „Parking” te relaxează, nu în sensul unei adormiri a minţii, ci în sensul liniştirii ei, printr-o serie de elemente în care, mai mult sau mai puţin, cu toţii ne regăsim. Un exemplu în acest sens: inserţiile cu cadrele pe super 8 milimetri, în care regăsim amintiri, frânturi de vise din Sângeorz-Băi, ale paznicului-poet care aduc, în tandem cu muzica, un puternic sentiment de nostalgie. Spre final, apar şi momente de tensiune, în care pentru un timp, povestea de dragoste care suspendă tot devine uşor caricaturală, iar apoi, dimpotrivă, gravă: umorul şi drama aferente iubirilor. Aşadar, de „Parking” se vor putea bucura mulţi, aducând însă, totodată, şi elemente (unele, inserate mai sus) pentru cei puţini, dacă permiteţi exprimarea.