Acasă, locul în care toată lumea pierde

Ar trebui să se organizeze un pelerinaj la toate spectacolele pe care Alexandru Dabija le-a montat prin ţară. „Acasă la tata“ încheie trilogia Mimi Brănescu de la Teatrul Act din Bucureşti într-o notă de umor amar, românesc şi contemporan.

Cu toate că Mimi Brănescu are o problemă cu profunzimea textelor sale şi preferă să zgârie realitatea doar la suprafaţă, asistăm neîndoielnic la apariţia unui dramaturg excelent, un bun portretist şi un fin observator al lumii în care trăieşte.
Cele trei texte montate la Teatrul Act de trei regizori, Vlad Massaci, Claudiu Goga şi Alexandru Dabija, se menţin în aceeaşi unitate de stil.

Brănescu jonglează inspirat cu replici de multe ori căutate. Ştie să dezvolte o poveste, scrie româneşte, cu multe apropouri care poate nu ar trece graniţa umorului în altă limbă, dar care îl satisfac din plin pe spectatorul autohton. Ceea ce, deocamdată, este suficient. Mimi Brănescu scrie faptic, căutând prea puţin cauzele şi arătând mai mult efectele. Toţi bărbaţii textelor sale sunt răniţi în dragoste sau sunt nişte învinşi calitatea I, în timp ce femeile suferă sau sunt abuzate. Mimi Brănescu nu prea are timp pentru speranţă.

Looserul de la ţară şi  cel de la oraş

„Acasă la tata“ este o istorie a ratării multiple, în diverse forme: mai întâi ratarea tinerilor rămaşi la sat, şi apoi a celui plecat la oraş, ca să răzbească. Gavril Pătru joacă rolul unui scriitoraş de duzină, care se întoarce în satul său natal pentru că şi-a lăsat iubita însărcinată la Bucureşti, s-a panicat şi n-a ştiut încotro s-o apuce. Îşi găseşte acasă tatăl trăind în concubinaj cu o femeie care i-a luat minţile, pentru că-şi spală părul cu balsam şi în general miroase bine. A uitat-o repede şi fără remuşcări pe soţia moartă în urmă cu trei ani. Orăşeanul îşi întâlneşte cel mai bun prieten din liceu, târâtura perfectă, cap de familie care nu crede în familie şi care îşi neglijează soţia şi pe cei doi copii. O redescoperă pe iubita sa din liceu, care a ajuns vânzătoare la magazinul din sat. Îşi revede profesorul, devenit între timp un alcoolic inofensiv.

Armele ratării lui par să învingă: îi minte pe toţi că a apucat să vadă lumea, că este un scriitor cunoscut, cu zeci de articole publicate în ziare şi reviste şi autor al unei cărţi de poezii. Nu este tocmai aşa. În amintire, toţi se simt bine. Recuperează cât de mult pot din trecutul inert şi iresponsabil, dar se izbesc repede de realitatea pe care nu poate s-o trucheze nici măcar vinul combinat cu vodcă. Disperările lor se leagă şi se frâng la fel de repede.

Alexandru Dabija lasă cu generozitate personajele să respire în mediul lor, iar actorii sunt bucuroşi să se afle în acest spectacol. Şi Marcel Iureş, bătrânul hirsut, cu căciulă uzată, vestă de lână, vocabular precar, care este îmbibat de clişeele părinţilor noştri, şi Gavril Pătru, fiul risipitor întors acasă şi primit cu braţele închise, şi Şerban Pavlu, tânărul eşuat la marginea civilizaţiei, şi Ada Simionică, amantă din lipsă de altceva, şi profesorul care şi-ar dori să guste din succes prin elevii lui, dar care rămâne în gură doar cu aroma tăriei contrafăcute.

Cea mai bună cronică la acest spectacol o scriu, la fiecare reprezentaţie, aplauzele publicului şi râsul lui descătuşat, programat perfect la un interval de fix cinci secunde.