Poți încălca regulile juridice ca să salvezi democrația? Lecțiile crizelor constituționale din România și Polonia

O instituție spune că democrația este în pericol și că trebuie să intervină, chiar dacă legea nu îi oferă o procedură clară. Argumentul poate părea convingător. Dar cine verifică dacă pericolul justifică măsura? Și ce îl împiedică pe următorul deținător al puterii să folosească aceeași explicație?

Foto: Arhiva Adevărul

Crizele constituționale din România și Polonia aduc în prim-plan această dilemă. Situațiile sunt diferite, însă ridică aceeași întrebare: poate apărarea Constituției să justifice depășirea limitelor stabilite de ea? Această problema a fost abordată pe larg într-un articol publicat pe JURIDICE.ro de Adrian Toni Neacșu.

Ce s-a întâmplat la Varșovia

La 30 octombrie 2026, judecătoarea Anna Korwin-Piotrowska a semnat acte prin care îi suspenda pe președintele și vicepreședintele Tribunalului Constituțional polonez și prelua conducerea instituției. A invocat, între altele, o „stare de necesitate constituțională”.

Avocatul Poporului din Polonia a contestat existența unei asemenea instituții juridice în dreptul polonez. În spatele intervenției exista însă un blocaj real, legat de numirea judecătorilor, depunerea jurământului și posibilitatea lor de a participa la activitatea Tribunalului.

Tocmai aici începe problema: existența unei crize explică de ce cineva caută o soluție excepțională, dar nu dovedește că orice soluție este legală. În acest caz, persoana care reclama blocajul a fost și cea care a decis cum să îl înlăture, preluând conducerea instituției.

De ce privește discuția și România

În România, expresia „stare de necesitate constituțională” nu a fost folosită la anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024. În opinia mea, raționamentul a urmat însă o logică asemănătoare: o amenințare excepțională a justificat o intervenție pentru care procedura legală nu oferea răspunsuri suficient de clare.

După ce validase primul tur, Curtea Constituțională a anulat întregul proces electoral prin hotărârea din 6 decembrie 2024. În martie 2025, Biroul Electoral Central a respins candidatura lui Călin Georgescu, iar CCR a confirmat decizia, acceptând că, în circumstanțele excepționale respective, BEC putea aplica direct Constituția.

Critica privește mecanismul instituțional, nu preferințele pentru sau împotriva unui candidat: justificarea excepțională folosită inițial de Curte a fost ulterior utilizată și de autoritatea care administra alegerile.

Comparația cu Polonia are totuși o limită importantă. În România a decis Curtea Constituțională, în exercitarea atribuției sale privind alegerile prezidențiale, chiar dacă interpretarea întinderii acesteia este discutabilă. La Varșovia a intervenit una dintre părțile conflictului intern, care a beneficiat direct de măsură. Cele două episoade nu sunt echivalente.

O criză reală nu este un cec în alb

Argumentul favorabil intervențiilor excepționale merită luat în serios: ce face statul atunci când apare un pericol grav, iar regulile existente nu oferă o soluție?

Comisia de la Veneția nu a exclus posibilitatea anulării alegerilor de către o curte constituțională. În raportul său din ianuarie 2025, care nu a evaluat hotărârea CCR, a insistat însă asupra caracterului excepțional al măsurii și asupra necesității unor reguli clare.

Problema nu este, așadar, dacă instituțiile trebuie să apere democrația, ci în ce condiții o pot face. Cine constată pericolul? Există o soluție mai puțin radicală? Cât durează măsura? Ce posibilitate au cei afectați să răspundă probelor? Cine verifică respectarea limitelor?

Experiența comparată oferă un avertisment: o soluție prezentată drept temporară poate dura decenii, iar o justificare acceptată pentru o intervenție poate fi reutilizată pentru altele.

Regulile trebuie scrise înaintea următoarei crize

Soluția pe care o susțin este reglementarea din timp a situațiilor excepționale, nu improvizarea competențelor în momentul conflictului.

Pentru anularea alegerilor, aceasta ar însemna stabilirea clară a procedurii, probelor și termenelor, posibilitatea celor afectați de a-și prezenta apărarea și garanții suplimentare pentru adoptarea unei măsuri atât de grave.

O instituție nu ar trebui să își poată extinde puterile doar declarând că împrejurările o cer. Necesitatea poate explica o abatere și poate fi invocată ulterior pentru justificarea ei, dar nu ar trebui să creeze singură o competență nouă.

Acesta este riscul comun pe care îl arată cele două crize: odată acceptată, excepția nu mai poate fi rezervată celor considerați de bună-credință. O pot invoca și adversarii lor. Iar protecția democrației depinde tocmai de existența unor limite care să se aplice tuturor.