Nostalgia toamnelor copilăriei

Toamna intra în Râmnicul meu pe Calea lui Traian, venind dinspre Slătioara, odată cu carele cu struguri aurii şi roşii, ceasla, ale grădinarilor bulgari catolici din Ostrovenii de pe malul Oltului, înmiresmând târgul întreg şi apoi, în fiecare dimineaţă, răsfăţând tarabele vestitei Pieţe

cu o bogăţie sărbătorească a culorilor recoltei plină încă de rouă deasupra căreia plutea un voal de borangic străveziu ca şi când Dumnezeu scăpase din mâini curcubeul ivit din senin pe cerul înalt al moşiei Capelenilor ca să coboare să se adape în Râul Morilor.

Nu-mi trebuia mai mult să uit liceul la care venisem, îmbătat şi de lumina blândă a zilei de 1 septembrie, când începea şi anul nou bisericesc ortodox, lumină semănând cu obrazul copiilor din clasa I, cuminte şi alb ca pereţii proaspăt văruiţi ai Şcolii primare cu ceas.

Liceul meu, purtând numele Lahovarilor boieriţi de Bica Socoteanu în al cărei neam secase spiţa bărbătească, era pentru mine ca o cetate crăiască de piatră cenuşie şi brâuri de cărămidă roşie şi nu-mi inspira atunci decât dorinţa să o rup la fugă şi, ajuns pe Podul Vinerii Mari, să-mi fac un nou curaj să mă întorc la porţile lui larg deschise şi, altfel, cu adevărat prietenos primitoare.

La Râmnic eu ajungeam cu autobuzul Domnului Zapciroiu de la Zătreni, admirat şi pentru ajutorul de şofer, Birlic, aflat mereu agăţat cu mâna stângă de o bară de lemn şi el în picioare pe treapta scurtă a uşii din faţă deschise, fie ploaie, fie vânt, fie soare, fie ninsoare chiar, pregătit să întindă mâna dreaptă să-i ajute pe călători să urce şi din mers în singurul mijloc de transport modern spre capitala judeţului.

Drumul era zgârcit îngrijit cu pietriş aruncat mai mult cu furca, plin de praf şi de gropi mai mari şi mai mici şi când urca, să zicem, Dealul Pietrarilor, călătorii se dădeau jos, îşi luau bagajele în mână şi îl urmau pe Birlic înarmat cu un butuc de stejar cioplit anume cu barda să-l poată vârî iute sub roata din spate când ostenea motorul şi se oprea şi trebuia lăsat să se odihnească.

Era, însă, şi a rămas aşa în amintirea mea, un drum frumos care trecea printre grădini şi curţi de case cu pridvoare pline de muşcate în toate culorile închipuite şi de meri şi de peri încărcaţi să se rupă şi de pruni popeşti cu prune brumate, plesnind de sănătatea unui pământ rodnic şi iubit de ţărani. Uitam şi pe acest drum scopul adevărat al călătoriei mele şi, intrând în oraş, mă lipeam cu ochii, singura salvare, de turlele Episcopiei de sine şi de crucile lor poleite care-mi cucereau gândurile şi mi le trimiteau spre depărtările unde, la amiază, când ajungeam eu, se zăreau ciudat de albastre crestele munţilor Coziei.

Dacă n-ar fi fost carele cu struguri ale ostrovenilor ce ţineau în loc, legănându-se leneş, ambiţia autobuzului Domnului Zapciroiu de a ne lăsa cât mai repede în curtea din faţa hanului „La Mărunţelu”, când trebuia să pornim pe jos să dăm piept cu oraşul, eu m-aş fi lăsat furat  de panglica argintie a Oltului şi de drumul ţărănesc spre Sibiu şi ajungeam sigur pe treptele celebrei Biserici Evanghelice unde, cum citisem chiar atunci într-o carte, fusese ucis Mihnea ce Rău care bătuse cu tunurile nemilos şi răzbunător curţile Mânăstirii Bistriţa – vâlceană, pregătită pentru nunta lui Neagoe Basarab.