Fals jurnal de ieri şi de azi: Semnele primăverii la bătrâneţe

Înaintarea grăbită în vârstă – mi se pare mie în fiecare zi – mă întoarce, paradoxal, în lumea de la începutul tinereţii şi mă împresoară de la o vreme şi mai ales acum, la mijlocul acestui februarie nehotărât, sfâşiat de gerurile aspre ale unei ierni încăpăţânată să pedepsească şi ziua sub un soare care face lumina să strălucească orbitor.

Ei bine, într-o astfel de dimineaţă, peste gerul căreia se năpustea ca şi azi astrul zilei, parcă ar fi chemat toată câmpia bărăganului la arat, într-o astfel de dimineaţă, mai ieri, alaltăieri, s-a strecurat până în apropierea streaşinii mele tânguirea guguştiucului cu o disperare ce m-a făcut să îmi dea lacrămile şi înaintea chemării acestui porumb sălbatec am auzit, sub fereastră, şi un crâmpei din veselia iubăreaţă a păsărilor mici. Şi pe ele soarele le trezise din zori şi le făcuse să creadă că nu mai e, totuşi, prea departe primăvara.

Acum mai bine de o jumătate de veac, mai bine de tot, Slătioara – şi am aflat că şi anul acesta – era cuprinsă de o nelinişte, de o înfrigurare ca un neastâmpăr şi până să dea geana luminei începeau să se audă uşile trântite bărbăteşte în uşorii lor care le obligau să se deschidă spre pridvoare şi era sigur că un ţăran, dar nu numai unul, nu mai avea răbdare să viseze primăvara şi ieşea să vadă dacă nu cumva, pe furiş, a venit. Atunci, la Slătioara, începeau să se zbuciume guguştiucii iar pirăitul vrăbiilor nu mai contenea. Când se lumina ziua fără o scamă de nor, luceafărul singur uita să tragă oblonul; se făcea un senin care-ţi tăia ochii şi simţeai că trebuie să scobori în curte, să vezi cu ce ce trebuia început în dimineaţa provocatoare.

Şi acum aud vii uşile trântite şi scoborâtul grăbit al scărilor în grădină şi iar urcatul acestor scări şi iar uşile trântite…

Atunci sporul luminii creştea odată cu gândurile şi cu împresurarea lor pomenită mai înainte şi parcă vedeai cum se ţese viaţa dinaintea ta şi trebuia să-i descurci firele şi nodurile şi aşezarea florilor grădinii pe câmpul macatului de sărbătoare.

Presiunea îmbărbătătoare a acestei stări de nelinişte şi de înfrigurare dinaintea începutului primăverii am început să o trăiesc şi în aceste zile, însă în cuibul din care izvorăsc pentru mine şi neliniştea şi înfrigurarea se află şi o undă de tristeţe; nu mă ţin ochii să privesc departe, în adâncul şi în întinderea acestei primăveri pe care o simt ţărăneşte; parcă nu mai am bucuria întreagă din clipele de atunci de când vine spre mine grija acestei bucurii acum firave.

Şi sunt câteva dimineţi de când aud, de fiecare dată mai ambiţioase, trilurile vesele ale păsărilor mici. Nu sunt ecourile amintirii, sunt chiar acele triluri care vestesc primăvara.

Abia aştept vântul de martie care mătură bărbăteşte norii, ce ţin încă în viaţă peticele zăpezii.

Atunci vine sigur, pentru mine, primăvara.

-          Nu mai e mult, ziceau ţăranii mei de la Slătioara. 

Pentru mine, însă, „nu mai e mult” are alt cuprins de nelinişte.