Fals jurnal de ieri şi de azi: Nu demisionează nimeni!

Se petrec, la noi, de la o vreme, tot felul de ,,evenimente’’ şi nu pitoreşti, trimiţând la originalitatea democraţiei noastre, ci direct scandaloase politic şi administrativ şi, în afara agitaţiei televizioniste cu accent mai ales pe scandal, când esenţa lor e cu totul alta, nu se întâmplă nimic, nimeni nu răspunde de nimeni şi de nimic, şi ţara merge înainte ,,lin scoborând’’ cum zic oltenii când vor să spună boiereşte că se alege praful.

Întâi vreau să observ că la noi, la porţile zădărniciei şi deşertăciunii, unde toată lumea are la mână pe toată lumea şi unde toată lumea urmăreşte pe toată lumea, această lume, a ciocoilor noi, cu şi fără bodyguard la vedere, se simte într-o mare şi desfrânată siguranţă faţă de orice răspundere şi faţă de trasul la răspundere. La noi mai uşor plăteşte ciocoiul pitoresc, i-am putea spune bufonul gălăgios, şi mai ales pe principiul licenţios exprimat, ,,gura bate...’’ ce bate.

Mafioţii gravi, cu gura tivită, băieţii deştepţi, toţi, mai mult decât cu afurisenia poreclei de băieţi deştepţi, din orice domeniu de activitate infracţională ar fi, nu se aleg cu nimic altceva, sunt de neatins. Dar să ne întoarcem la povestea cu biata răspundere văduvă de vinovatul calificat să răspundă, unde  evenimentele se şi clocesc, pentru că se clocesc, se pun la cale cum vă văd şi cum mă vedeţi, adică nimeni nu vede pe nimeni, se vede numai isprava pusă la cale.

Aici, în spaţiul acesta, naţional vreau să spun, unde se petrec evenimentele pomenite, scandaloase administrativ şi politic, chiar nu răspunde nimeni! Grav este şi faptul, absolut aiuritor, că nimeni nu ia în consideraţie neşansa acestor evenimente - ce se petrec la vedere şi fericit trecute cu vederea - de a nu rămâne numai la nivel naţional; rezonanţa lor nefastă este şi europeană şi atlantică, facerea de râs a ţării, însoţită de toţi zurgălăii de presă, radio şi televiziune din toată lumea, e totală, afectează încrederea în ţara întreagă, nu numai în ministerul şi ministrul cu isprava, iar ministrul nu-şi dă, ferita sfântul, demisia, el  s-a obişnuit cel mult cu datoria de a-şi cere, eventual, repet eventual, scuze, dar după ce îşi cere scuze primul ministru! Ei bine, şi această joacă politică şi de politică aşa zis democratică, joaca scuzelor, trece graniţele instantaneu şi nu are numai darul să descreţească frunţile Vestului, dar şi să-l pună pe gânduri cu privire la seriozitatea unei societăţi întregi. Şi, fireşte, o luăm de la început, pentru că la noi toată lumea e apărată de datoria de a răspunde de ceva anume şi mai ales de datoria demisiei.

Ce ne lipseşte nouă, de la o vreme: sentimentul onoarei?

Ce ne prisoseşte: obrazul gros?

Ce ne dă liniştea nesimţirii de piatră?

- Domnule, se chinuia cineva să găsească un răspuns, dumneata zici că la noi toată lumea are la mână pe toată lumea şi toată lumea urmăreşte pe toată lumea, în lumea ciocoilor, bunînţeles. Atunci, nu te gândeşti că în această lume, a ciocoilor, toată lumea este - şi cu ce lanţ din oţelul cel mai trainic! - înlănţuită cu toată lumea. Nu te gândeşti că o demisie poate însemna chiar o verigă ruptă din lanţ? Lanţul corupţiei generalizate? Mai e cineva în această lume, care să nu fie şi el o verigă?

Poate să fie şi acesta un răspuns. Fiindcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Iar adevărul poveştii, se ştie, sublimează adevărul vieţii.

Acest blog va apărea în fiecare vineri.