Dincolo de injurii, despre experienţa franceză în materie de căsătorie între persoanele de acelaşi sex. (II) Copiii nu sunt animale de companie

În această parte a doua voi prezenta modul în care a reacţionat societatea franceză la apariţia legii căsătoriei pentru toţi, adică şi pentru persoanele de acelaşi sex. Sunt aspecte încă nediscutate în spaţiul public românesc, dar care cred că vor ajunge cât de curând să fie.

Pentru a înţelege problematica etică complexă a acestui subiect, voi lua ca repere ale analizei sloganurile folosite de manifestanţii de la manifestaţiile uriaşe de protest din 2013 împotriva acestei legi, deoarece pun în evidenţă punctul de vedere a unei părţi importante ale societăţii franceze şi aduc în lumină, prin prisma sloganelor purtate pe străzi câteva idei importante în discuţia contemporană despre drepturile omului în contextul raportului majoritate-minoritate.

1. Tous nés d'un père et d'une mère! (Toţi suntem născuţi dintr-o mamă şi un tată)

Un cuplu de acelaşi sex nu poate avea în mod natural copii. Un motiv pentru care oficializarea unui cuplu de acelaşi sex nu este asimilată simbolic, cultural şi religios unei căsătorii tradiţionale. De aceea, o uniune consensuală civilă între aceste cupluri are mai mult sens decât căsătoria, instituţie creată pentru cuplurile heterosexuale. Dacă minorităţile sexuale vor să li se respecte dreptul la diferenţă, trebuie să îşi asume practicarea lui, nu să ceară schimbarea regulilor şi cutumelor majorităţii.

În cadrul căsătoriei cuplurilor heterosexuale, adopţia de copii este o soluţie prin care, în lipsa posibilităţii de a procrea pe cale naturală, acestea pot avea un copil. Este vorba de situaţii bine reglementate, în care cuplul trebuie să dovedească lipsa de fertilitate şi capacitatea de a de ocupa de copilul adoptat. Este, în acest fel, un tratament al infertilităţii şi acesta reprezintă sensul clasic al noţiunii de adopţie.

Aceste măsuri impun, deci, societăţii acceptarea dreptului implicit al unei familii de a avea copii, dar trebuie să existe nişte limitări pentru ca măsurile luate în acest sens să nu încalce principii etice de bază – este cazul procreării asistate, fecundării în vitro, băncilor de spermă.

Reglementarea adopţiei pentru cuplurile de acelaşi sex pune în lumina alte probleme - în cazul acestora nu este vorba de corectarea unor excepţii de la regulă, ci de schimbarea regulilor de bază. Cuplurile de acelaşi sex nu pot avea niciodată copii în mod natural, iar adopţia avea ca şi consecinţă existenţa unor structuri familiale în aparenţă în care copiii nu se dezvoltă într-un mediu obişnuit.

În acelaşi timp, adopţia presupune existenţa unor copii abandonaţi şi dacă această posibilitate e epuizată se recurge la sistemul de mame purtătoare. Suntem, deci, în situaţia în care în loc să încercăm să corectăm o stare anormală (abandonul de copii), să o favorizăm şi să-i creăm chiar înlocuitor pentru că o mamă purtătoare îşi abandonează ea însăşi copilul.

2. [Les enfants ] Ni a louer, ni a vendre (Copii nu sunt nici de închiriat, nici de vânzare)

Avem aici problema cea mai sensibilă, GPA (Gestion pour Autrui). În acest moment interzisă de statul francez, a reapărut că propunere în urma adoptării a legii privind căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Este vorba de posibilitatea legală ca un cuplu de acest fel, oficializat prin căsătorie, să apeleze la inseminarea unei a treia persoane, copilul rezultat urmând a fi abandonat de mama naturală şi oferit familiei din care face parte donatorul. Există mai multe posibiltăţi practice, cupluri de homosexuali care plătesc o femeie pentru aceasta, cupluri de homosexuali care fac un serviciu reciproc unui cuplu de lesbiene, există inseminare artificială pentru o persoană exterioară cuplului etc. O problemă suplimentară este statutul mamei biologice, care, într-una din propunerile legislative franceze, ar urma să primească drepturile sociale cuvenite oricărei mame, chiar dacă este din afara ţării. Practic, am vorbi aici de un copil cu mai mulţi părinţi

Problemele etice sunt legate de încălcarea unor principii etice ale laicităţii:

- Dreptul la demnitate al copilului: un copil nu este un animal de companie. Acesta este rezultatul unei uniuni libere între două persoane de sex opus, rezultatul unei relaţii prezumate de dragoste dintre parteneri, ca o perpetuare a acestei legături prin existenţa unui copil.

Copilul are dreptul ca fiinţă umană, încă de la concepţie, să fie considerat cu demnitate, nu ca rezultatul unei tranzacţii, ca o marfă. În cazul unui copil conceput pentru a fi oferit altcuiva, vorbim de o logică identică cu cea a unei crescătorii de animale de companie.

Există deja propuneri că mamele purtătoare să fie asimilate unui muncitor în fabrică, argumentul fiind ca acesta îşi închiriază contra cost braţele, iar mama îşi va închiria pântecele. Vom avea astfel, oficial, crescătorii de copii.

- Dreptul la libertatea de a-şi folosi corpul al mamei purtătoare: Dreptul la viaţă şi la libertate personală sunt drepturi fundamentale şi inalienabile al omului. În acelaşi timp, societatea impune nişte norme care sunt menite să limiteze utilizarea anumitor drepturi individuale care se consideră că prejudiciază integralităţii membrilor ei. Este cazul condamnării prostituţiei, deci limitarea dreptului de a-şi folosi propriul corp în scop comercial. De asemenea, este vorba despre interdicţia vânzării unui organ a corpului.

În cazul adoptării legii mariajului între persoane de acelaşi sex, acceptarea prin lege a utilizării corpului uman în scop de procreare prin intermediul mamelor purtătoare impune o legalizare a tuturor circumstanţelor de utilizare a propriului corp.

- Încălcarea principiului anonimatului în cazul donării: este vorba de unul dintre principiile fondatoare ale conceptului de donare în bioetica franceză, care trebuie să fie gratuit pentru a nu crea celui care îl primeşte o datorie, în afara celei morale şi, în acelaşi timp, a face din donare un act umanitar.

- încălcarea principiului de gratuitate al donării: mamele purtătoare trebuie ocrotite de sistemul social, trebuie să aibă mijloace de subzistenţă, asigurare medicală, deci există un sistem de remunerare care poate determina, de asemenea, apariţia unei „meserii” de mamă purtătoare.

3. On veut du bulot, pas de mariage homo (Vrem locuri de muncă, nu căsătorie între persoane de acelaşi sex)

Avem aici problema reprezentativităţii indirecte în democraţie, respectiv a procedurii prin care se decide prioritizarea agendei publice.

În cazul societăţii franceze, care cunoaşte nivelul maxim de şomaj din istorie, agenda societăţii civile impune teoretic alte priorităţi. Populaţia percepe într-o situaţie de acest gen că reprezentativitatea dată prin vot nu este bine respectată pentru faptul că problemele puse în discuţie nu sunt cele reale ale societăţii. În acest caz există posibilitatea de a se exprima prin intermediul altor modalităţi, de tip nesupunere civică, al cărei prim pas sunt protestele de stradă, şi referendumul, cerut de asemenea insistent pentru această lege.

Practic, în astfel de situaţii, cetăţenii suspendă reprezentativitatea aleşilor, încercând în mod legitim să decidă direct conţinutul agendei publice. Trebuie să nu uităm că cetăţenii doar îşi deleagă drepturile statului, în condiţiile contractului social, putând să îşi retragă delegarea în cazul încălcării contractului. Deşi simplă în teorie, această situaţie este foarte greu de reglementat practic în cazul statelor cu populaţie numeroasă reprezentativitatea directă, chiar şi în situaţii punctuale, întâmpinând opoziţia, chiar foarte agresivă, a clasei politice. Sunt situaţii în care statul se opune propriilor cetăţeni, devine nelegitim şi deschide poarta extremismelor cu caracter anarhist. Pe de altă parte, sistemul democratic protejează minorităţile în fata dictaturii majorităţii, dar prin consens, nu prin impunerea de către acestea a deciziilor.

O astfel de fractură între stat şi cetăţeni a declanşat Legea „mariage pur tous” (căsătoriilor pentru toţi), în condiţiile în care cuplurile de acelaşi sex beneficiază deja de toate drepturile juridice ale unei familii, prin PACS (Pacte civil de solidarité), o formă laică de căsătorie, o uniune consensuală civilă la care pot apela şi cuplurile heterosexuale, neinteresate de aspectul tradiţional religios al căsătoriei. Este motivul pentru care mişcarea de protest a depăşit cu mult opoziţia tradiţională catolică faţă de cuplurile de acelaşi sex.

În acest context, francezii au considerat, într-o largă majoritate, ca instituţiile publice nu îşi respectă mandatul, consumându-şi energia şi resursele pentru teme neprioritare. În plus, agenda semi-asumată, care nu apare explicit în legea MPT, respectiv adopţia de către cuplurile de acelaşi sex, copiii cu mai mult de doi părinţi şi GPA, a fost consderată o înşelătorie la adresa cetăţenilor.     

În cele din urmă, legea a fost adoptată fără a se recurge la referendum, în ciuda unei opoziţii de proporţii a societăţii civile. A fost contestată la Curtea Constituţională, contestaţia a fost respinsă, dar în motivaţie s-au definit două argumente foarte interesante: nu există dreptul la copii al cuplurilor homosexuale şi legiuitorul este liber să hotărască în privinţa reglementarii căsătoriei. Această motivare poate fi folosită pentru a bloca în viitor legile privind adopţiile şi mai ales legalizarea GPA, dar, de asemenea, ar putea fi folosită pentru a anula legea căsătoriilor pentru toţi. Ceea ce unele partide şi mişcări civice au propus deja pentru următoarea legislatură. Dacă se va întâmpla acest lucru, va fi o premieră la nivel mondial.

Din acel moment, statul socialist educator faţă de proprii cetăţeni îşi continuă ofesiva împotriva familiei tradiţionale prin sprijinirea din ce în ce mai clară a procedurilor de inseminare artificială a cuplurilor de lesbiene, decontate de la buget, şi mai ales prin politicile de educaţie publică, prin suprimarea «stereotipurilor de gen», adică prin creşterea copiilor într-un ciudat fel neutru, nu ca băieţei şi fetiţe, prin încercarea de a impune adresări de fel impersonal în loc de domn/doamnă (deja domnişoară este aproape interzis). În plus, lupta activiştilor LBGTI continuă, dar acum în mod deschis. Trebuie precizat ceva important aici: aceştia au minţit în mod deliberat şi nu au nici o problemă să recunoască asta. Când au propus, în 1999, legiferarea PACS, au spus că niciodată nu vor solicita căsătorii homosexuale, că este vorba doar de o chestiune administrativă. Odată obţinut, cu greu, acest lucru, au început să solicte legiferarea căsătoriilor, spunând că nu vor solicita niciodată adopţii şi GPA. Ceea ce au făcut a doua zi după aprobarea căsătoriilor, explicând că agendă lor a fost «progresivă» şi a durat până când masele needucate au devenit capabile să o înţeleagă. Aici discuţia este mai amplă, despre cum noul umanism roade încet la fundamentele societăţii franceze

Între timp, dincolo de aceste dezbateri, Franţa continuă să se lupte cu problemele ei importante, pe care guvernul socialist reformator şi educator le-a lăsat în paragină, deschizând larg calea extremiştilor de a câştiga capital electoral de pe urma lor: şomaj, emigraţie şi terorism.

Reiau, pentru final, ceea ce spuneam la început, în Franţa această temă a ţinut prima pagină a ziarelor câteva luni, au fost dezbateri furtunoase timp de câţiva ani, care continuă şi astăzi, dar nicicând nu s-a ajuns la tonul violent cu care a debutat dezbaterea românească.

Citiţi şi prima parte a acestui articol: Dincolo de injurii, despre experienţa franceză în materie de căsătorie între persoanele de acelaşi sex. (I) Consideraţii preliminare