Cum se ratează o dezbatere

Ori de cîte ori asist la dezbaterile organizate de televiziunile autohtone, îmi amintesc de lecţia despre partenerii „nedialogabili“, pe care, cu ani în urmă, a oferit-o cîtorva prieteni mai tineri un mare gînditor ignorat pe piaţa noastră de idei: Alexandru Dragomir. Ideea lui era că, în anumite condiţii, în ciuda tuturor aparenţelor, schimbul de replici între doi sau mai mulţi parteneri de discuţie nu se încadrează în categoria „dialog”.

De pildă, spunea dl Dragomir, dialogul nu e posibil (şi nici util) cînd stau faţă-n faţă oameni „de convingeri”. Omul „de convingeri” e, în principiu, inapt (şi nedoritor) să şi le negocieze. Nu vine spre ceilalţi pentru a se lăsa convertit, ci pentru a-i converti. Nu vine la o „împreună cercetare”, ci la un război care trebuie cîştigat. Şi pleacă de la masă aşa cum a venit.

De curînd, e foarte intens frecventată dezbaterea despre modificarea Constituţiei, aşa încît termeni ca „familie” şi „căsătorie” să excludă cuplurile homosexuale. Nu scriu acest articol ca să dau un verdict ultim. Ceea ce vreau să semnalez e inaptitudinea de a comunica a majorităţii celor implicaţi, şi să lărgesc, astfel, sfera „nedialogabililor” de care vorbea dl Dragomir.

1. Sînt nedialogabili cei care intră în dialog cu singura preocupare să pară mai inteligenţi decît restul convorbitorilor. Vor, pur şi simplu, să arate că sînt deştepţi, mai deştepţi decît ceilalţi, cei mai deştepţi. Nu au convingeri, nu au reguli. Au doar cultul propriei excelenţe (mascînd, uneori, un complex de inferioritate...). E, între altele, cazul multor forumişti, care se bagă în seamă pe orice temă, cu singurul ţel de a fi băgaţi în seamă. „A face pe deşteptul” e una din cele mai răspîndite forme ale prostiei.

2. Sînt nedialogabili cei care au decis să fie mereu „cool”, mereu de partea „bună” a baricadei. Reprezentanţi ai ultimei mode ideologice, întruchipări ale „noului” absolut (în contrast cu inerţiile „reacţionarilor”), oameni „luminaţi”, veniţi, în mijlocul nostru, dinspre viitor.

3. Sînt nedialogabili militanţii. Treaba lor e să-şi ducă „sarcina” pînă la capăt, adică pînă în pînzele albe. Nu au de aflat ceva în urma dialogului, au doar de impus un mesaj infailibil, glorios, mesajul partizanatului propriu. Sînt fideli „cauzei”, nu adevărului, nu semenilor lor, ci unui „ideal”, în genere neînţeles de restul lumii.

4. Sînt nedialogabili cei care, căutîndu-şi un sens de viaţă şi nereuşind să îl identifice, îmbrăţişează orice „crez” care le-ar putea locui (şi camufla) vidul existenţial. Cunosc mulţi „combatanţi” care aleg activismul, „angajarea”, fiindcă altfel nu au identitate. Ei nu sînt ei. Sînt „tabăra” de care se lipesc pentru a se justifica. Răzmeriţa şi propaganda trendy ca erzaţ de destin.

5. Sînt nedialogabili cei lacomi de glorie. Vor să aibă succes, vor să-şi confecţioneze un portret public, să joace un „rol”, care să-i aducă în luminile rampei. Or, o cale sigură spre un asemenea scop este să devii „exponent”: eşti ăla cu drepturile omului, cu apărarea homosexualilor de persecuţia generală, sau, dimpotrivă, cu salvgardarea valorilor „tradiţionale”, cu dacii, cu patria, cu strămoşii. Parazitezi pe o gesticulaţie gata făcută, pe o „opţiune” cu priză la un anumit public.

Trebuie spus că, de obicei, în mai toate categoriile rapid enumerate mai sus, se găsesc şi inşi, care ajung să creadă autentic, în ceea ce, la început, era o alegere „strategică”. Nu au convingeri, dar cred că au, nu au argumente, dar cred că au, nu au un chip, dar cred că îl au. Pe scurt, în căutarea „personalităţii”, ei sfîrşesc prin a-şi destructura „persoana”, devin fantoşele unui proiect străin de esenţa lor reală. Sînt o „schemă”, un angrenaj de vorbe şi atitudini previzibile.

Cititorul se va întreba, frustrat, cum rămîne, totuşi, cu modificarea Constituţiei. Care e părerea mea? Sînt cu „progresul”, sau cu „tradiţia”? Prin fire şi amplasament intelectual sînt mai degrabă cu tradiţia. Dar resping sincer orice reglementare, de natură să schimonosească dreptul individului la o viaţă privată liberă de orice constrîngeri şi prejudecăţi (cîtă vreme, fireşte, nu sînt afectate drepturile şi libertăţile altora). Înclin să cred că asistăm, mai curînd, la o luptă simbolică, al cărei rezultat nu va modifica decisiv nici convieţuirea cuplurilor gay (mai ales dacă se va consolida o legislaţie a „parteneriatului”), nici deprinderile cuplurilor heterosexuale. Recunosc că am o problemă cu adopţia copiilor în familiile gay. Instituţia maternităţii nu există de ieri de azi. Ea ţine de alcătuirea originară a omului şi implică un conglomerat de afecte, valori şi semnificaţii imposibil de anulat printr-un discurs de moment despre „alteritate”, „toleranţă”, „orientare” privată. Nu-mi intră în cap că un copil poate creşte ca lumea fără prezenţa feminină a mamei, sau spunînd „mamă” unui domn... Ştiu că, afirmînd asta, mă fac antipatic preopinenţilor mei, mai „branşaţi” decît mine la corectitudinea politică. Dar şi aici am o mică nedumerire. Cum se face că partizanii „diferenţei” legitime, ai democraţiei nediscriminatorii, ai dreptului la opinie şi la autodefinire nepoluate de dogmatism totalitar, îmi interzic să fiu, eventual, de altă părere decît ei. De unde ştiu ei că adevărul şi dreptatea sînt, necondiţionat, definitiv şi irevocabil de partea lor. Că dacă nu zic ca ei în toate cele sînt într-o gravă eroare. Bun. Şi dacă sînt, cu adevărat, în eroare la ce să mă aştept? Stigmat? Oprobiu public? Arestare? Păi nu tocmai cu astea ne luptăm?