Bunicul, cârciumăreasa şi ăla micu’. Chipul care m-a urmărit toată viaţa

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Niculae Timariu, bunicul pe care nu l-am cunoscut niciodată
Niculae Timariu, bunicul pe care nu l-am cunoscut niciodată

Despre bunicul meu nu am prea multe amintiri. A murit la un an după ce m-am născut. Am auzit însă foarte multe despre el şi toate începeau la fel: „Ce seamănă ăsta mic cu Nicu”.

Prima amintire despre bunicul din partea mamei o am dintr-o seară de vară. Intru în casă. Era întuneric, iar ai mei stăteau în pat. „Ăsta o ia pe urmele lu’ tactu’. De mic a început deja cu jocurile de noroc”. Discuţia era între tata şi mama. Mie nu mi-au spus nimic.

Curând am aflat că mătuşa mea preferată, Geta, era de fapt sora bunicului meu, iar faptul că semănam cu el m-a făcut mai mult decât nepotul favorit. Cealaltă, femeia aceea cu părul alb, căreia toţi îi spuneau „Mami”, am aflat eu mult mai târziu că era străbunica mea. Am aflat abia după ce a murit.

În casa bunicului meu am stat o singură dată. Şi atunci dintr-o conjunctură (veniserăm să zugrăvim casa bunicii). În aceea casă locuia acum Mami, care, nu ştiu de ce, dar când mă vedea zici că zărea o stafie. Scuipa în sân de fiecare dată.

Geografia locului pe unde copilăream era cam aşa. Casa bunicămii şi cea a străbunicii erau practic într-o curte mai mare, despărţite de un gard, cu o poartă în mijloc. La câteva străzi mai încolo, locuia sora bunicului meu, Geta. Când mergeam la ţară, tot timpul stăteam la bunica mea. Pe la „vecina de cartier” nu aveam voie să trec. „Să nu deranjezi!”, mi se spunea.

N-aş fi trecut eu pe la Mami, nu-mi era prea dragă şi nici nu ştiam că există vreo legătură de rudenie între mine şi ea. Problema era alta. Bunica mea avea obiceiul de a mă trimite la magazin foarte des. Aveam o bicicletă Pegas verde şi mergeam, nu asta era dificultatea. Dar la blocurile de lângă magazin stăteau nişte ţigani şi, de câte ori mă vedeau, de atâtea ori mă fugăreau. Îl bătusem mai demult pe unul dintre ei pentru că îmi şterpelise o pâine din plasă. Dacă Mami m-ar fi lăsat să trec pe la ea prin curte evitam toate aceste probleme, pentru că mai aveam foarte puţin de mers până la magazin. Dar nu m-a lăsat niciodată.

Divorţul şi reuniunile de familie

După cum spuneam, pe bunicul nu am apucat să-l cunosc. Ştiu însă că a murit de tânăr şi că „maicăsa şi nevastăsa l-au băgat în pământ”.

Bunicul şi bunica au avut o poveste de dragoste tumultoasă. S-au cunoscut la 16 ani şi imediat ce au putut, s-au şi căsătorit. Fericirea de dinainte s-a transformat rapid în certuri zilnice. Bunicul era o fire mai rebelă, cel puţin aşa am auzit. Îi plăcea să meargă la pescuit zile întregi, la jocuri de noroc, nu neapărat pe bani, doar din plăcerea de a sta cu prietenii. Pe de altă parte, bunica s-a transformat rapid într-o femeie care nu mai călca dincolo de pragul uşii şi ţinea foarte mult la treburile casnice. Din acest motiv era şi foarte apreciată de soacra ei, Mami, de care vă povesteam puţin mai sus.

După 20 de ani de certuri şi scandaluri, bunicul a decis să divorţeze. A fost scandal mare. Mami îl ameninţa că îl dezmoşteneşte, bunica venea cu tot felul de şantaje, în special copilul pe care îl aveau împreună, adică pe mama mea. În cele din urmă a plecat. S-a însurat cu cîrciumăreasa, femeia cu care îşi pierdea timpul ca să nu meargă acasă, unde îl aştepta invariabil un nou scandal. A făcut şi un copil cu aceea cîrciumăreasă. Pe la 52 de ani s-a prăpădit. Alcoolul, stresul şi boala i-au venit de hac. A făcut atac cerebral şi aia a fost.

Nu l-am cunoscut, dar toţi cei din familie încearcă să mă lege de el. Poate le-o fi dor de el, dar nu ştiu cum se întâmplă că, la fiecare reuniune de familie, câte unul mă fixează cu privirea. „Uite cum seamănă cu Nicu. Şi sprâncenele şi gura şi ochii. Toate sunt ale lui. Ptiu, să nu te deochi!”. Am auzit de atâtea ori fraza asta că am început să o cred şi să o detest în acelaşi timp.

Cică, tot de la bunicul aş fi moştenit şi micile hobby-uri. „Ia uite-l ce poziţie are la cărţi, zici că e tactu. Numa ăla stătea picior peste picior, fuma şi ne bătea pe toţi”.

În rest, bunicul a fost vameş de cale ferată. A murit la 52 de ani şi a lăsat în urmă doi copii şi o vorbă de duh „Bărbatul care o sta cu tine în casă, eu îi ridic statuie!”, i-ar fi spus el bunicămii, când a decis să plece de acasă. 


Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.

Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":

Bunicul imaginat

Bunici-bone cu nume biblice

În maşina lui Nanu

De mână cu bunica mea urbană

Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: Maria lu` Bau

Moşu' din Apuseni

Întâlnirea din Valea Fântânii

 

„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”

                                                     

Somnul bunicii mele

Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: „Ea mă aştepta, era ca o lumină care mă călăuzea în întunericul de afară”

O curte uscată, fără de copii

Viral de început de secol

Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra

Dilema bunicii:„Să te pup sau să te plesnesc?!“

Psalmul 23

Știri Interne



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite