Ţarul a rămas gol în Bugeac, iar succesorul său arogant şi mincinos

În decembrie 1918, în oraşul românesc Cetatea Albă, din judeţul cu acelaşi nume, din România reîntregită, aflată atunci în graniţele sale naturale, se năştea Alexandra, cea care avea să îmi fie, ulterior, bunică. Doar din acest motiv am dorit să vizionez filmul realizat de un conaţional aparte, despre starea de azi a judeţelor istorice Cetatea Albă, Ismail, Cahul, Tighina, care, la un loc, alcătuiau Bugeacul.

Un loc unde samavolnicia imperială răsăriteană a fost înlocuită de iluziile unor trecători stăpânitori. 

Un film nu se povesteşte, se vizionează, după cum nici dezbaterile generate de iniţiatorii premierei sale, nu au decât valoarea unui gest mai degrabă de conduită euroatlantică, decât de substituire a unor adevăruri încă nerostite sau afirmate cu o pudoare de care îşi râd în barbă cei care cred, şi în anul 2015, că pot misitifica istoria. 

Incursiunea cinematografică, pe teritoriul Basarabiei de Sud, teritoriu istoric românesc, care va fi difuzată de un post de televiziune autohton, în zilele următoare, a fost delicat intitulată „Bugeac: la Răsărit de Europa”. 

Meritul celui care a iniţiat acest demers tulburător, pe un teritoriu “nu departe de România şi totuşi, parcă într-o altă realitate geopolitică şi într-un alt timp” (l-am citat pe autor) este de a fi dat jos masca de pe o impostură a vremii noastre.

Şi asta numai pentru că forţa militară a răsăritenilor a ocupat, pentru tot veacul acesta, peninsula Crimeea, a recuperat, de facto, zona Donbassului şi operaţiunea imperială „URSS - restitutio in integrum” va continua.

Asta numai datorită apetenţei actualei administraţii prezidenţiale americane pentru odihna veşnică a veteranilor Forţelor Armate ale SUA, dar şi a încremenirii în proiectul compromisurilor succesive a cancelarului german şi a preşedintelui Franţei, care au demonstrat, din nou, la recentele tratative de la Minsk, că în Uniunea Europeană există două categorii de state.

Statele care conduc practic UE şi acelea care, spre binele lor... teoretic, ar trebui să manifeste doar obedienţa de tip feudal. 

Impostura de care aminteam este aceea că, după proclamarea independenţei Ucrainei - iniţial doar clamată, de oficialii de la Kiev, şi abia după intervenţia militară a Rusiei a început să fie  susţinută de majoritatea votanţilor ucraineni,  cei care au ales pe actualul preşedinte Piotr Poroşenko – este... o fericire să trăieşti sub stăpânirea Kievului, 

Kievul nefiind decât un simplu beneficiar al unui teritoriu luat României prin Dictat Stalinist, aici fiind vorba de Bugeacul multinaţional. 

Autorul scenariului filmului „Bugeac: la Răsărit de Europa” şi protagonist inspirat al acestui documentar, ce ar merita un premiu de excelenţă al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, are temeritatea de a prezenta ceaţa geopolitică din zona respectivă.

Plus naivitatea sau prudenţa unor interlocutori ucraineni, dar şi aroganţa altora, privind viitorul acestui virtual no man's land, unde prigonirea practică a celor de origine, naţionalitate şi limbă română nu este o poveste imperială, ci o realitate dureroasă.

Motiv pentru care hăituiţii noştri conaţionali se declară orice altceva, inclusiv moldoveni, numai pentru a putea supravieţui economic acolo unde monumentele ţariste atrag atenţia că istoria se va rescrie.

Una este apărarea principiului respectării independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale a unui stat european, vecin cu România, precum Ucraina, şi cu totul alta este evitarea rostirii unor adevăruri istorice, în condiţiile în care şi azi Bugeacul, preluat de ţara vecină de la Uniunea Sovietică, după decesul acesteia, este controlat şi ţinut în frâu cu metode de sorginte răsăriteană.

Una este prezenţa în film a unui cercetătoare tinere ucrainene, precum Hanna Shelest, care a declarat, în documentar, că “Până în 2014, analişti de securitate şi responsabili ai serviciilor speciale susţineau ideea unei posibile agresiuni din partea României, în Bugeac. Se făceau chiar estimări, în cât timp ar putea ajunge tancurile trimise de Bucureşti. Evenimentele care au urmat Maidanului au schimbat această percepţie şi au încurajat dezvoltarea unui spirit naţional ucrainean.”

Şi altceva este tupeul aceleaşi persoane, invitată la Bucureşti, la lansarea filmului, să vorbească unei audienţe deloc naïve, că în cazul unirii Republicii Moldova cu statul european din dreapta Prutului, este o preocupare soarta ucrainenilor trăitori pe meleaguri iniţial mioritice!

Ca peste câteva minute să utilizeze arogant cuvintele “Cernăuţiul nostru…” !

Adică tocmai capitala Bucovinei de Nord, hăcuită tot de Stalin, de unde sunt luaţi cu arcanul, la oastea ucraineană, cetăţeni de naţionalitate română.

Nu puţini dintre ei murind pentru o cauză care nu este cum trebuie apărată nici de vizibila neinstruită şi defetistă armată ucraineană.

Armată cu cadre de comandă ce mai au nostalgia Tătucului de la Kremlin.

Armată cu militari care parcă nu luptă pentru ţara lor, care au parte de înfrângeri succesive, care ţin şi de scurgerile de informaţii de la cei formaţi în instituţii militare sovietice, la profesioniştii bine antrenaţi, cu experienţa dură a Ceceniei, din Forţele Armate Ruse.

Repet: una este apărarea principiului respectării independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale a unui stat european, vecin cu România, precum Ucraina, alta este tolerarea, în capitala tuturor românilor, a iluziilor unei europene, care compară, prin anticipări jignitoare, conduita statului euroatlantic românesc cu aceea tipică vecinului estic al statalităţii vizibil fragile a ucrainenilor de azi.

Eu unul am avut ocazia, în Canada, la Toronto, să am o discuţie mai lungă cu un sclipitor ofiţer ucrainean, aghiotant, pe atunci, al ministrului apărării din Kiev. 

Sclipitor, pentru că în dialogul informal menţionat, a recunoscut că el şi camarazii săi ştiu că Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud sunt teritorii istorice româneşti, samavolnic cotropite de trupele sovietice.

În opinia lui, retrocedarea acestora, undeva, cândva, într-un alt veac, nu ar fi urmată de resentimente, dacă şi Moscova ar retroceda ucrainenilor teritoriile care le-au aparţinut cândva. Dar nu le-a menţionat. 

Deocamdată, viaţa bate filmul şi răsăritenii vor continua, cu pauze strategice, de reîncărcare a bateriilor propriei forţe expediţionare, marşul victorios spre Vest. 

Iar lecţia ignorată de unii ucraineni, precum europeanca menţionată, este aceea că România a dat dovadă de fair play, chiar dacă pentru asta oficiali de la Bucureşti au evitat să genereze discuţii publice despre aberaţiile de ieri, unele menţinute şi azi, ale noii conduceri de la Kiev. 

Cert este că reunificarea viitoare, inevitabilă, dezirabilă, pe cale democratică, după model german, a României, cu Republica Moldova, nu este o chestiune în care Kievul să aibă de spus vreun cuvânt, nici azi, nici mâine. 

Iar soarta Transnistriei, teritoriul din stânga Nistrului, nu şi cel ocupat în dreapta cursului de apă menţionat, de pacificatorii răsăriteni, nu va fi decisă la Kiev, chiar dacă o marionetă ucraineană bate câmpii la Tiraspol, pe post de lider local al unei făcături geopolitice de tip sovietic. 

Un distins general, aflat acum în rezervă, mă întreba: unde se află azi, printre politicienii de doi bani ai României, varianta 2015 a lui Alexandru Marghiloman? 

Asta pentru că jocul nefast al cancelarului german de azi ne poate oferi surprize şi secesiuni teritoriale precum cele din Primul Război Mondial.

Unchiul Sam, alias SUA, fiind obosit de campaniiile din Afganistan şi Irak, iar soldaţii americani nefiind motivaţi să lupte pentru România, dacă militarii români vor fi ca şi cei ucraineni.

Adică lipsiţi de credinţă în justeţea propriei apărări, demotivaţi, neinstruiţi, slab echipaţi, folosiţi de politicienii de la Kiev doar pentru a îşi menţine noile poziţii publice şi averile deloc justificabile, decât prin corupţia generalizată, care macină clar şi România.

Nu ştiu cine este varianta, din anul 2015, a lui Alexandru Marghiloman.

Dar ştiu că mai sunt în viaţă 150.000 de militari români, activi şi în rezervă, din care o treime chiar au experienţa a trei teatre de război modern.

Compatrioţi care nu scuipă pe Drapelul Naţional.

Nu jignesc uniforma militară, considerând acest echipament specific doar o simplă cârpă.

Ei, nu alţii,  au jurat să moară pentru acest pământ românesc.

Din dragoste de ţară.

Reamintesc, în acest final de simplu comentariu, că preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, optimistul şi tenacele Doru Dinu Glăvan, ar trebui nu doar să vizioneze filmul „Bugeac: la Răsărit de Europa”, ci şi să acorde un premiu de excepţie autorului acestuia, românului pe care l-am redescoperit:  Ovidiu Nahoi. 

Fără loialitatea României, faţă de angajamentele sale euroatlantice, faţă de principiile dreptului internaţional, faţă de tratatele existente, soarta Bugeacului ar fi fost alta şi nu este exclus ca stăpânitorii săi de azi să îl cedeze, chiar fără luptă, patronilor de acum ai peninsulei Crimeea, în pofida propagandei de prost gust, bazată pe adevăruri istorice mistificate.

Eu însă nu uit locul şi anul de naştere al bunicii mele, care a trăit şi în anii României interbelice regale, în graniţele naturale ale poporului român.