Cetatea Neagră din Codlea, fabuloasa moştenire teutonă ridicată pe teritoriul României. Cum a dispărut construcţia
0
Au trecut mai bine de 800 de ani de la venirea Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei şi tot atâţia de la atestarea Cetăţii Negre, situată pe versantul sud-vestic al Măgurii din Codlea, la o altitudine de 980 metri. Meşteşugarii şi ţăranii saşi au contribuit de-a lungul celor 800 de ani la dezvoltarea economică şi socială a Ţării Bârsei.
Cele mai vechi urme omeneşti de pe teritoriul municipiului Codlei de astăzi provin din Bronzul Târziu şi aparţin culturii Schneckenberg, numită astfel după Dealul Melcilor din Braşov. În aceste descoperiri intră mormintele cu sarcofage de piatră, găsite în 1929 si 1940.
„Între anii 1211-1225, în Ţara Bârsei se află Ordinul Cavalerilor Teutoni. Pentru apărarea tării au fost ridicate cinci cetăţi, între acestea şi Cetatea Neagră, pe un vârf de deal, de 980 m, aflat la poalele Măgurii Codlei. Cetatea se află la aşa-zisul «Drum al Saşilor», drum care legă Tara Bârsei de Provincia Sibiului. Cetatea este menţionată prima dată în documente în 1265 ca şi Castro Feketewholum. După retragerea teutonilor, cetatea intră sub ocrotirea regelui maghiar. Prinţul moştenitor maghiar, Ştefan se refugiază în 1267 în Cetatea Neagră, din faţa tatălui său, Bela IV. trebuind în cele din urmă să se predea dupa o rezistentă îndelungată. În anul 1307, contele Salomon de Brassou, care se răsculase împotriva regelui Carol Robert ocupă cetatea. Cetatea, pe care le-o încredinţase rudelor sale, Johannes şi Jakobus, fii lui Nicolaus Magnus de Rosnou, este predată de către aceştia în 1331 din nou regelui. Probabil că, la invazia tătarilor din 1345, Cetatea Neagra a fost distrusă şi nu a mai fost reconstruită. Drumul Saţilor a fost abandonat, pentru că noi drumuri legau acum Ţara Bârsei de restul Transilvaniei. În harta sa a Transilvaniei, din 1532, Johannes Honterus plasează la acest drum vechi şi o einsydl, un adăpost, o cabană pentru colonişti, care exista înca aici la acea dată”, ne spune profesoara Marin Elena, pasionată de istoria municipiului în care locuieşte.
Ordinul Teutonilor, mai activ în Ţara Bârsei
Localitatea a fost conceputa, ca toate comunele din Ţara Bârsei, ca sat cu o singură stradă, al cărui centru era reprezentat de o piaţă cu o biserică. Într-un document, emis la 19 noiembrie 1377, în Altsohl, localitatea este menţionată pentru prima dată ca Cidinis, Regele Ludovic I emite dispoziţii pentru districtul Braşovului, privind uniunea oraşului Braşov cu comunele săseşti din împrejurimi, achitarea impozitelor către rege, raporturile cu funcţionarii numiţi de rege.
În acest context, Zeiden (Codlea) este menţionată pe al cincelea loc între comunele Ţării Bârsei. Zeidner Turmknopfschrift, realizată în 1794 de Georg Draudt, numeşte ca prima dată, legată de acest loc, anul 1335, când tătarii au distrus Codlea. Pe hotarul Codlei existau nume de campuri ca Toindorf sau Arlsdorf, probabil nume ale unor sate, distruse de mongoli la sfârşitul secolului 13 sau începutul secolului 14, ale căror pământuri au revenit în cele din urma Codlei.
Codlea reprezenta, în Evul Mediu, unul dintre cele cinci scaune de judecată din Ţara Bârsei, de care ţinea şi comuna Vulcan de astăzi.
A existat, iniţial o cetăţuie dacică
Cercetările efectuate în anii 1964-1968, sub conducerea lui Ioan Pop şi Florea Costea, au pus în evidenţă prezenţa unei comunităţi româneşti cu o activitate socio-economică intensă. Astfel, s-a descoperit o aşezare întărită (cetăţuie) din lemn şi pământ, cu intarsii de piatră la temelie, care a fost dărâmată şi reconstruită din piatră în secolul al XIII-lea.
Asemenea construcţii au fost descoperite şi în alte locuri din Ţara Bârsei, cum este cazul celor de la Râşnov, Straja, Bran, Feldioara etc. Cetăţile de pământ şi de piatră din Ţara Bârsei ne vorbesc de continuitatea şi existenţa românilor în această regiune a ţării. Ele se înscriu în marele lanţ de fortificaţii de lemn, pământ şi de piatră din Transilvania, ridicate, aşa cum spunea Nicolae Iorga, „pe locul unor aşezări romane, care urmează, la rândul lor, întărituri dacice, care îşi au originea în movilele întărite ale preistoricilor”.
Cercetările au scos la lumină numeroase produse de fier: piroane, sfredele, verigi, cuţite, seceri, potcoave, pinteni, zăbale pentru cai, vârfuri de săgeţi, săbii, datate secolele XI – XIV ( toate fac parte din colecţia Muzeului de istorie Braşov) şi ceramica însemnată cu mărci în formă de cruce ( datată pentru secolele X – XIII) asemănătoare cu cea de la Braşov, de pe dealul Şprenghi şi din cartierul Blumăna.
În Cetatea Neagră de pe Măgura Codlei, au fost descoperite o platoşă şi mai multe „petice” de cămăşi de zale, toate aparţinând feudalismului timpuriu. Privind o hartă a Ţării Bârsei, din perioada feudalismului timpuriu, constatăm că existau 25 de obşti săteşti concentrate pe câteva zone geografice. O astfel de uniune de obşti cuprindea Codlea, Sânpetru, Bod, Hărman şi Prejmer şi avea, se pare, reşedinţa la Hărman, condusă de un cneaz sau voievod. Acestea erau realităţile atunci când Coroana Maghiară a hotărât colonizarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei. Colonizarea teutonilor a avut urmări economice, sociale şi politice determinante pentru istoria viitoare a Ţării Bârsei.
În anul 1211, pristavul regelui Andrei al II-lea zis şi „Ierosolimitul”, Fecate Jona, introduce pe cavalerii teutoni (cavaleri aşezaţi în Palestina din vremea Cruciadelor) în posesia Ţării Bârsei, care se afla potrivit documentului, în Transilvania, înspre cumani, adică prin părţile care se învecinează cu Ţara Românească de mai târziu, pe atunci stăpânită de sălbaticii cumani („Terra Bursa nomine ultra silvas versus Cumanos”), în acest hrisov precizându-se şi hotarul ţinutului.
Aşezarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei se afla într-o sugestivă conexiune cu mariajul din 1203 al lui Andrei al II-lea, cu Gertrud de Andechs-Maran din Turingia. În Germania, Ordinul Teutonic fusese amplu dotat, înzestat exact în Turingia (coincidenţa nu este întâmplătoare), unde în jurul anului 1200 nu se definitivase procesul de feudalizare.
Când teutonii au fost chemaţi de regele Andrei al II-lea, Ţara Bârsei nu fusese integrată în regatul Ungariei fiind o regiune aflată sub supravegherea conducătorului secuilor. Ţara Bârsei, atunci, forma o “ţară românească’,o “uniune de obşti” aşa cum erau alte numeroase “ţări” pe întreg cuprinsul locuit de români, pe locurile părăsite de pecenegi, deplasaţi spre zona Tălmaciului, lângă Sibiu (Istoria românilor,tratat,2001,III, p.426). Această realitate istorică se poate constata, prin analiza critică a actului de donaţie făcut de regele Andrei al II-lea, în 1211 Cavalerilor teutoni.
Stelian Brezeanu subliniază că noii veniţi, coloniştii germani, s-au stabilit într-un teritoriu cu o „impunătoare toponimie românească sau româno-slavă, ei fiind de fapt înconjuraţi de români” cum atesta un document din 1383 – Walachi nobis circumsedentes omnibus villis sedis – şi considera că Transilvania în unele regiuni ale ei (este şi cazul Ţării Bârsei), în secolele XII – XIII, era slab populată, acoperită în cea mai mare parte a sa de păduri şi păşuni, cu o agricultură practicată cu metode tradiţionale, fără oraşe şi puţine fortificaţii; nu avea deci, la 1200, atributele unui spaţiu al civilizaţiei ce triumfa în Occident.
Ardealul, civilizat pentru stăpânirea „deşertului”
Astfel, Ardealul devine teren al unui program politic, ce are ca obiectiv luarea în stăpânire a “deşertului” pentru a-l adăuga spaţiului „civilizaţiei” promovat de regii Arpadieni. Acest proiect sau program politic, legitimat de prezenţa „pustiului”, însemna introducerea de către colonişti a unor metode noi de cultivare a solului, ridicarea de fortificaţii şi de edificii ale cultului catolic şi mai târziu, chiar dezvoltarea vieţii urbane, mai notează istoricul Stelian Brezeanu.
„Cu tot respectul pe care îl purtăm domnului profesor Stelian Brezeanu, considerăm că trebuie să mai adăugăm la opiniile sale şi faptul că acest program de civilizaţie a spaţiului transilvan ascunde dorinţa de cucerire a regilor maghiari şi pe cea de catolicizare forţată a românilor ortodocşi. Motivele aducerii Cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei au fost, în primul rând cele militare, respectiv apărarea colţului sud-estic al Transilvaniei împotriva invaziilor cumane şi în al doilea rând, religioase, anume catolicizarea populaţiei ortodoxe româneşti”, scriu în monografia Codlei autorii acesteia, Mihail Plăiaşu şi Elena Marin.
Cetatea, construită după acelaşi tehnici
În ceea ce priveşte tehnica construcţiei, Cetatea Neagră - Schwarzburg - Feketehalom, de pe Măgura Codlei a fost, ca peste tot aceeaşi: zidărie masivă, executată din piatră spartă cu rosturi neregulate, legate cu mortar de var cu nisip sau var hidraulic (varul era stins chiar în timpul lucrării).
Această tehnică, a cărei metodă de lucru nu se mai cunoaşte, a făcut posibilă crearea unor mortare foarte dure, care în timp deveneau la fel de rezistente ca piatra pe care o legau. Aceste tehnici au fost folosite de cavalerii teutoni în edificarea Cetăţii Negre pe locul cetăţuii de pământ şi lemn, ce aparţinea populaţiei băştinaşe.
Cetatea se afla la o distanţă vizuală de celelalte cetăţi construite în Ţara Bârsei şi avea şi rolul strategic de a asigura legătura cu Mănăstirea Cârţa şi cu Sibiul. Sistemul de apărare consta dintr-un zid de incintă, de piatră locală, din calcar cu grosimea de un metru la bază şi înălţimea de 2-4m. Latura estică a zidului era întărită prin contraforturi puternice, vizibile şi astăzi. Lungimea cetăţii era de 100 de metri şi cu lăţimea de 12-55 de metri în funcţie de natura terenului, din sistemul de fortificaţii, făcând parte şi zidul situat la distanţa de 50m spre nord, cu scopul de a bara pătrunderea în cetate dinspre singura parte accesibilă.
Refugiul comitelui Solomon de Braşov
Acest “scut de zid” (Schildmauer) avea o lungime de 32m, o grosime de 3m şi o înălţime de aproximativ 6m. Imediat după “zidul scut” se aflau patru adâncituri care aparţineau probabil unor clădiri mici, ce adăposteau straja cetăţii. Zidul de incintă prezenta galerii de tragere, guri de păcură şi creneluri, având, în acelaşi timp şi două vârfuri, unul spre nord şi altul spre sud, de unde se asigura supravegherea drumului ce trecea dinspre Braşov spre Sibiu, pe sub zidurile cetăţii. Poarta de intrare se afla sub turnul prevăzut cu camere pentru castelani şi subofiţeri. Datorită poziţiei favorabile şi cu ajutorul acestor fortificaţii, Cetatea Neagră era aproape de necucerit, determinându-l pe prinţul moştenitor Ştefan (Istvan), fiul regelui Bela al IV-lea, să-şi caute adăpost aici în timpul conflictului cu tatăl sau (1262-1267).
După cinci ani de rezistenţă, prinţul a cedat în faţa forţelor militare covârşitoare trimise de tatăl său. Între anii 1304-1310, Cetatea Neagră a fost loc de refugiu şi apărare a comitelui Solomon de Braşov, răsvrătit împotriva regelui Carol Robert de Anjou, trimis de papă să oprească anarhia nobiliară din regatul maghiar, declanşată după moartea ultimului rege arpadian, Andrei al II-lea (1301). Conducerea şi apărarea cetăţii a fost cedată, apoi, nepoţilor săi Johann şi Jacob Gross, care în 1331 predau cetatea regelui şi în acest mod Cetatea Neagră a devenit cetate regală. Nici un document din cele 30 emise de Ştefan, ca rege al Ungariei şi ca duce al Transilvaniei şi nici cele patru acte emise de regele Ladislau al IV-lea nu menţionează faptul că Cetatea Neagră ar fi avut posesiune domenială (Salvan, 1996,p.102).
În anul 1345, când a avut loc a treia incursiune a tătarilor în Ţara Bârsei (prima a fost cea din 1241, iar a doua cea din 1285), Cetatea Neagră a fost cucerită şi distrusă prin incendiu. În perioada următoare, cetatea nu a mai fost reconstruită deoarece şi-a pierdut importanţa strategică- supravegherea drumului care făcea legătura între Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului- atunci când regele Ludovic I de Anjou a donat ducatul Făgăraşului, domnilor Ţării Româneşti. Faptul că fortificaţia de pe Măgura Codlei avea rolul de a supraveghea cel mai vechi drum de legătură între Ţara Bârsei şi restul Transilvaniei este dovedit de faptul că acest drum, după distrugerea cetăţii, este evitat, ca fiind lipsit de ocrotire.
„Drumul saşilor”
Pornind de la tradiţia istorică, de la toponime şi de la puţinele documente ale epocii, Walter Horvath a reconstituit traseul acestui drum ce traversa trecătoarea Codlei pe muchea dealului, şerpuind la aceeaşi înălţime şi ocolind înălţimile de pe Măgura Codlei, spre vest, până în apropierea tunelului de cale ferată, coborând spre Şinca Nouă.
Acest drum este cunoscut sub numele de „Calea saşilor” (Sachsenweg). La marginea hotarului spre Vulcan, unde sunt livezi, locul este numit “im Ritterhomm” (locul cavalerilor), iar în amonte curge pârâul Bredbav (Beitbach), care în traducere înseamnă “vad”, “loc de trecere”. Drumul vechi, dinspre Braşov, nu trecea pe la nord de Ghimbav, ci pe la sud, traversarea Bârsei făcându-se între Ghimbav şi Cristian, la cota 572, în apropiere de “Ritterhomm”, unde se întâlneau hotarele comunelor Codlea, Vulcan, Râşnov şi Ghimbav. Acest loc este numit şi astăzi de ghimbăşeni “la vad” (beider Furt).
„Cu toate acestea, a mai fost folosit de negustori, domni români şi chiar călători străini, până în secolul al XIX-lea, când legătura se făcea pe la nord de Codlea, prin Vlădeni, pe un drum mult mai lesnicios. Pentru a explica această opinie, menţionăm faptul că în 1385, drumul prin pădurea Codlei, a fost folosit de Paul Sparnau şi Ulrich von Konnstandt pentru a ajunge la Sibiu. La fel au procedat şi domnii Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, atunci când au venit în Transilvania şi au dorit să ajungă la Sibiu”, notează Mihail Plăiaşu şi Elena Marin.
Harta lui Johannes Honterus din 1532, menţionează pe acest drum, şi un adăpost, o sihăstrie (einsydl), unde mai târziu este menţionat un han (1545) numit “Herber Einsidel’, loc în care braşovenii ţineau, cu plată, un număr de trabanţi (soldaţi) pentru a se putea călători în siguranţă.
Cronicarul Georg Krekwitz, care a străbătut drumul prin trecătoarea Codlea în 1685, spunea: “Pădurea aceasta are fagi minunaţi şi stejari frumoşi, înalţi şi groşi, şi aproape în întregime drumul prin pădure este făcut ca un pod, cu buşteni aşezaţi, deoarece altfel ar fi greu de parcurs din cauza argilei”. Din documentele păstrate, reiese faptul că aducerea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei s-a făcut la cererea şi acordul papei Inocenţiu al III-lea, care cu viziunea sa generală asupra Europei, concepea distrugerea sprijinului cuman de la nordul Dunării şi prinderea Ţaratului bulgaro-vlah al Asăneştilor, ca într-un cleşte gigantic, între Imperiul Latin de Constantinopol şi puternicul nucleu teuton din Ţara Bârsei. Ideea este cu atât mai plauzibilă cu cât regale Andrei al II-lea se visa împărat al Imperiului de la Constantinopol şi actul de bunăvoinţă faţă de teutoni, nu era decât o modalitate de a-i netezi drumul spre tronul de la Constantinopol, numai că teutonii, subordonaţi direct Papei, au acţionat pentru a crea un stat al lor, separat de regatul maghiar. Căutând să-şi creeze un stat autonom, sub suzeranitate papală, şi să-şi extindă stăpânirea la sud-est de Carpaţi, încălca înţelegerea cu regale maghiar, intrând astfel în conflict cu acesta (1221) şi sfârşind prin a fi alungaţi din „asprele” şi “frumoasele” ţinuturi ale Ţării Bârsei.
Papa Inocenţiu al III-lea a încercat să medieze conflictul, regele dând în 1222, Bula de Aur (Andreanum) în care reînnoieşte privilegiile date teutonilor în 1211 (Maria Holban analizând acest document în comparaţie cu cel din 1231, considera că Bula de Aur este un fals).
Populaţia germană venită în zonă, fie din Turingia, fie din Saxonia Inferioară s-a aşezat în Ţara Bârsei în localităţile: Măieruş, Rotbav, Feldioara, Bod, Hălchiu, Hărman, Prejmer, Sâmpetru, Codlea, Ghimbav, Cristian, Râşnov şi Braşov. După 1225, colonizarea germanilor s-a desfăşurat cu succes pentru că regalitatea maghiară a alungat numai pe teutoni, Ţara Bârsei devenind pământ regal, “crăiesc”, pe care continua să-l colonizeze, fiind interesată economico-financiar, în stabilirea coloniştilor. „Pentru zona Codlei considerăm că au luat fiinţă trei aşezări germane şi anume, una spre Vulcan menţionată sub numele de Toindorf, una spre Hălchiu – Arlsdorf – şi cea situată la poalele Măgurii. Deoarece, în 1241 în timpul invaziei tătare, primele două au fost distruse, locuitorii s-au refugiat în cea de-a treia, mult mai ferită şi mai uşor de apărat”, mai precizează autorii monografiei Codlei.
În acest mod, aşezarea germană, ajunge să fie foarte aproape de aşezarea românească, situate pe dealurile înconjurătoare, cu centrul probabil în zona Bisericii Ortodoxe de astăzi, după cum putem constata prin toponimie şi tradiţie. Saşii şi astăzi numesc această zonă înaltă a Codlei “la români” sau “Tirolul românesc”. Această existenţă paralelă s-a menţinut până în secolul al XIX – lea, când saşii acceptă să convieţuiască cu românii.
Prima atestare de existenţă a românilor
Pentru Codlea, prima menţiune documentară despre prezenţa populaţiei româneşti, este un document din 1699, care înregistrează 23 de familii de români. Interesant este şi faptul că acest document menţionează şi denumirea românească a aşezării “Kotla”=Codlea. Începând cu anul 1808, informaţiile despre români devin tot mai numeroase şi diverse, ele înmulţindu-se pe măsură ce ne apropiem de secolul XX.
Revenind la evoluţia medievală a aşezării, subliniem din nou, faptul că documentele menţionează aspecte numai despre populaţia germană aşezată la Codlea. Astfel, Thomas Nägler în lucrarea “Aşezarea saşilor în Transilvania” (1992), spune că istoricii Bako şi Nussbacher au ajuns la concluzia că locuitorii germani colonizaţi în Ţara Bârsei erau organizaţi în “zeci” şi “sute”. O “zece” era compusă din 10 familii, iar o “sută” cuprindea 3 – 4 aşezări, care formau împreună un scaun de judecată.
Existau cinci scaune de judecată : 1. Scaunul Braşovului – format din: Corona, sau oraşul interior, oraşul vechi, Bartolomeu şi Bod; 2. Scaunul Feldioarei – format din: Feldioara, Rotbav, Măieruş, Hălchiu; 3. Scaunul Prejmerului – format din: Prejmer, Hărman, Sâmpetru; 4. Scaunul Râşnovului – format din: Râşnov, Cristian, Ghimbav; 5. Scaunul Codlei – format din: Codlea, Vulcan şi “pustietăţile” Toindorf şi Arndorf
Vatra aşezării germanilor din Codlea a fost, ca pentru toate aşezările din Ţara Bârsei, construită pe sistemul “două străzi” (ulite) – Zweistrassensystem – specific provinciei germane Franconia. Străzile s-au construit în jurul bisericii şi apoi cetăţii, mai întâi au fost Strada Lungă şi Strada Laterală, pe direcţia NS, apoi Strada Măgurii, de la cetate spre Măgura Codlei şi Strada Eleşteului (Horea) cu un singur rând de case. Casele aveau aceeaşi mărime şi erau completate cu grajdul pentru animale şi şură, ele închizând curtea din trei părţi. Poarta şi portiţa închideau a patra latură, care dădea în stradă. Aşezarea era înconjurată de un gard pentru apărare, lucru specific germanilor, care face parte din legea nescrisă, legile pământului.
Se încarcă comentariile...
