Triunghiul amoros Eminescu - Veronica Micle - Caragiale, izvorul „Luceafărului“. Cum identifică scriitorul Brătescu-Voineşti personajele poeziei cu cele reale
0
Pe Eminescu şi Caragiale i-a legat o frumoasă relaţie de prietenie vreme de ani buni. Au fost colegi într-o trupă de teatru şi în redacţia ziarului „Timpul“. De la prietenie s-a ajuns la ură din cauza unei femei: Veronica Micle. Marea iubire a poetului l-a înşelat chiar cu dragul său prieten Caragiale. Triunghiul amoros este „izvorul“ mai puţin cunoscut al capodoperei literaturii româneşti „Luceafărul“.
Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. La vremea respectivă, niciunul dintre cei doi nu pătrunseseră în lumea literară, dar amândoi aveau aceleaşi pasiune şi vise.
Tinerii au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că „Era nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”. Eminescu îl considera pe Caragiale „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“. Drumurile celor doi s-au despărţit când Eminescu a plecat la Viena. S-au regăsit câţiva ani mai târziu în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea.
Caragiale începe să publice în ziarul „Timpul” la sfârşitul anului 1877, Eminescu fiind cel care a intervenit la Ioan Slavici, directorul ziarului, pentru angajarea fostului său amic. „În momentul când se pune angajarea lui Caragiale la «Timpul», Eminescu se exprimă cu magistrala-i intuiţie: «Nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!»“ , notează B. Jordan şi Lucian Predescu, autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939.
Cei mai buni prieteni la ziarul „Timpul“
Caragiale este angajat şi, tot graţie lui Eminescu, cel care l-a încurajat, începe să-şi dezvăluie în articole adevărata vervă satirică. Cei doi revoluţionează redacţia ziarului „Timpul“, schimbând modalitatea de lucru, mânaţi de pasiunea pentru meşteşugul cuvintelor. Având firi şi temperamente diferite, de multe ori, între cei doi amici se iscau conflicte care duceau la supărări ce ţineau zile în şir. Romanticul şi visătorul Eminescu era deranjat de ironiile şi de sarcasmul amicului său Iancu. Conflictele se iscau, de cele mai multe ori, pe marginea părerilor contradictorii. Caragiale îl considera pe admiratul Kant al lui Eminescu un moftangiu, iar poetul era deranjat de afirmaţiile amicului său.
Zilele de lucru în care nu erau certaţi se încheiau seara, în oraş, unde Eminescu şi Caragiale, în faţa unei carafe de vin, continuau discuţiile despre artă, filosofie şi literatură. „Alteori, îşi povesteau amănuntele vieţii lor intime şi, desigur, Eminescu va fi scăpat vreo vorbă despre dragostea sa aprinsă pentru Veronica Micle pe care o părăsise la Iaşi şi căreia îi trimitea regulat scrisori de dragoste“, mai notează autorii cărţii de la 1939.
Eminescu voia să se însoare cu Veronica
Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878. În acelaşi an, având deja un nume în literatură, Caragiale îşi face intrarea în Junimea de la Iaşi, condusă de Titu Maiorescu. Se spune că dramaturgul a fost atras către Junimea tot de Eminescu. Ajuns la Iaşi, o cunoaşte pe iubita lui Eminescu, pe Veronica Micle, şi între cei doi se înfiripă o relaţie amoroasă ascunsă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască ceva.
Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.
„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, care prezintă biografia lui Caragiale.
Maiorescu a păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Eminescu însuşi a venit să-l anunţe că e pe cale să se însoare cu Veronica. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înşelat, după cum avea să relateze I. Al. Brătescu Voineşti.
„Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la adresa amicului său care l-a tradat, după aflarea infidelităţii Veronicăi.
Tringhiul amoros şi durerea lui Eminescu înşelat, izvoarele „Luceafărului“
Izolat în durerea lui, trădat de Caragiale şi înşelat de Veronica, Eminescu scrie capodopera „Luceafărul” şi o publică în almanahul „România Jună” de la Viena. Se spune că izvorul celei mai cunoscute poezii din literatura română ar fi chiar triunghiul amoros Eminescu-Veronica-Caragiale.
Teoria a fost expusă pentru prima dată de I. Al. Brătescu Voineşti. Potrivit acestuia, personajele din Luceafărul ar putea fi uşor identificate, dat fiind contextul dramei trăite de poet. „Luceafărul n-ar fi altul decât Eminescu, izolat în spaţii, «nemuritor şi rece», Cătălina – Veronica Micle, Cătălin, fecior de casă şi paj, n-ar fi altul decât Caragiale, iar Demiurgul – esteticianul Maiorescu. Geneza «Luceafărului» ar sta, aşadar, într-un conflict erotic şi faptul pare confirmat azi prin producerea mărturiilor lui Brătescu-Voineşti care a văzut în ea, încă din 1892, expresia unei mari suferinţi a poetului“, mai dezvăluie cartea din 1939.
Teoria potrivit căreia „Luceafărul“ ar fi fost inspirată din tragedia amoroasă trăită de poet este completată de scrisorile dintre Veronica şi Eminescu, în care Caragiale este menţionat ca personaj al triunghiului amoros.
Eminescu a iertat infidela, nu şi prietenul
După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Reia relaţia cu Veronica şi, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiştilor de teamă bârfelor care s-ar fi putut isca.
„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relaţiei, preocupat de detaliile intime ale relaţiei infidele pe care le-ar fi putut dezvălui Caragiale.
Iar infidela Veronica, iertată de poet, se scuza: „ ...am vrut să mă înşel pe mine însămi şi prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorinţa nespusă ce aveam a te întâlni şi regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie şi puternică că sufletul meu era încă plin de tine.
Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ţie nu voi să-ţi aduc bănuieli şi imputări. Aşa a fost să fie, era scris, era destinat”.
„Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!“
Singurele întâlniri între Veronica şi Caragiale, după aflarea infidelităţii, au fost doar prilej de acuzaţii şi reproşuri. „Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!...» şi câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi scria Veronica lui Eminescu despre Caragiale.
Caragiale n-a dezvăluit niciodată scrisorile care ar fi compromis-o public pe Veronica şi se spune că dramaturgul ar fi ales asta pentru a-l proteja, de fapt, pe Eminescu, gestul fiind interpretat ca semn de afecţiune şi de protecţie pentru poet. Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi n-a mai călcat prin preajma Veronicăi.
Remuşcările lui Caragiale
Ani mai târziu, când Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena în care Caragiale a aflat despre primul acces de nebunie al prietenului său din tinereţe a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal: „Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţinţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”.
Caragiale a devenit în următorii ani cel mai mare apărător al operei lui Eminescu în cercurile literare ale vremii, în ciuda faptului că relaţia de prietenie se sfârşise.
Se spune că duşmănia cauzată de trădare ar fi fost uitată, în timp, de Eminescu, lovit de boală. Când cei doi s-au revăzut, câţiva ani mai târziu, amintirile din vremea prieteniei de la „Timpul” au fost mai puternice decât cele din perioada trădării, în mintea afectată de boală a lui Eminescu. „Odată cu năruirea conştiinţei sale, când poetul nu mai era decât o biată epavă umană, va fi uitat de cearta dintre ei şi-şi vor fi întins mâna, căutând să-şi reîmprospăteze amintiri de pe vremea colaborării lor la «Timpul». Dar cât de dureroase vor fi fost pentru Caragiale astfel de momente în care-şi vedea prietenul prăbuşit şi distrus”, încheie autorii cărţii din 1939.
Recomandări pe aceeaşi temă
Se încarcă comentariile...
