Extrem de atenţi acum la orice mişcare de acest gen care se produce pe zona de contact între Rusia şi spaţiul UE/NATO, acum animat de crize din ce în ce mai frecvente şi mai ample. Cu discuţii, negociere/ameninţări proprii Războiului Rece. Context în care variantele de joc imaginate de Kremlin sunt toate legate de o constantă nevoie de a demonstra eşecul dramatic al politicilor occidentale de după căderea Cortinei de Fier, vulnerabilitatea proiectului construcţiei unităţii europene în conflict permanent cu interesele statului naţional, lipsa de fundament a tuturor acuzaţiilor aduse Moscovei de promovare a unei politici neo-imperiale atâta timp cât tocmai despre politică continuu expansionistă pot fi acuzate NATO şi UE în valurile succesive de extindere către est.

Drept care Moscova a potenţat în primul rând o discuţie privind nevoia de protecţie de către Mama Rusia a comunităţilor ruseşti aflate pe teritoriul unor state de graniţă, exacerbându-le identitatea, susţinând cu toate mijloacele ceea ce, în destul de scurt timp, avea să se transforme într-un şir de mişcări independentiste, traduse rapid în teren fie prin anexarea Crimeii, fie prin instaurarea unei stări de conflict deschis care acum rupe în două Ucraina. Reacţia Occidentului a fost de condamnare, aplicând seria de sancţiuni succesive care durează de ani de zile şi care pare să nu aibă niciun fel de efect major. Dar asta nu înseamnă că ruşii nu au resimţit sancţiunile drept o ofensă, ei afirmând acum că singurul raţionament logic şi demn de luat în seamă în refacerea unui nou echilibru internaţional ar fi respectarea în totalitate a dreptului naţiunilor la auto-determinare.

Logică în care, au spus ei, dacă în Crimeea, spre exemplu, s-a organizat un referendum şi oamenii au votat alipirea la Rusia, care-i problema comunităţii internaţionale? Şi, în definitiv, care-i problema sau care ar putea fi problema dacă, pe viitor, s-ar putea petrece alte secesiuni teritoriale din state afirmate constituţional drept unitare şi indivizibile?

Rolul unor mari acordului, cum au fost cele de la Helsinki privind inviolabilitatea graniţelor, a fost de a încerca să „îngheţe“ realitatea graniţelor momentului, totul rupându-se în bucăţi după căderea Cortinei de Fier şi, după aceea, dizolvarea URSS şi tragedia din Balcani provocată de ruperea Iugoslaviei.

Un exemplu? Uite, Republica Moldova doreşte să se unească cu România, rămâne să vedem dacă Transnistria şi Găgăuzia vor urma acelaşi drum, dacă nu, ţara se va separa în trei entităţi, fiecare cu drumul ei. Se va opune UE, vor protesta cei din NATO? Dacă nu, atunci care-i problema cu Crimeea sau care ar putea fi problema unei Ucraine separate în două identităţi? Dar, pe fond, acelaşi raţionament nu poate fi aplicat şi unora dintre ţările baltice sau Georgiei în caz de nevoie? Şi, în definitiv, dacă tot se începe pe acest drum, scenarii similare nu pot fi susţinute şi în Peninsula Balcanică, aproape cum este de o altă situaţi conflictuală născută din dorinţa de extensie a intereselor ruseşti via Serbia şi a celor turceşti via Albania? Sau, posibilitate oricând dezirabilă chiar dacă mai greu aplicabilă, demararea unor scenarii independentiste tip Catalonia în mai multe ţări din UE?

Manipulare şi propagandă grosolană şi primitivă? Da, dar cu şanse mari să prindă. Aduceţi-vă aminte, încercând să vă detaşaţi de patima firească pe care a punem în orice discuţie despre visul nostru al reîntregirii naţionale, de dictonul care circulă în lumea negociatorilor: istoric, nu există un argument absolut al dreptăţii, depinde cine vorbeşte şi la ce punct al istoriei se referă. Rolul unor mari acordului, cum au fost cele de la Helsinki privind inviolabilitatea graniţelor, a fost de a încerca să „îngheţe“ realitatea graniţelor momentului, totul rupându-se în bucăţi după căderea Cortinei de Fier şi, după aceea, dizolvarea URSS şi tragedia din Balcani provocată de ruperea Iugoslaviei.

Pentru noi, cei din vechea şi noua Europă, un status quo a însemnat constituirea structurilor extinse ale UE şi NATO. Dar nu şi pentru Rusia, în continuare nemulţumită, având sentimentul că a fost înşelată în raport cu angajamentele luate la Malta şi umilită de urmările cedărilor asumate de Gorbaciov. Ca urmare, va încerca să-şi refacă cel puţin o parte din zonele mai vechi de influenţă de pe linia de contact cu Europa, în paralel şi completând efectele acţiunii de preluare a controlului asupra Siriei, axe strategică a Orientului Mijlociu.

A reuşit, într-un timp foarte scurt, introducând haosul în zona respectivă, dinamitând relaţiile dintre comunităţi, întorcându-le una împotriva celeilalte.

S-ar putea să-şi dorească foarte tare ca acelaşi scenariu să urmeze pentru estul şi sud-estul european, cu perspectiva unei dezvoltări ulterioare spre vest. Drept care, ideea de acum a uni uniri a României cu Republica Moldova (sau cu o parte din ea, dacă cei de la Chişinău vor renunţa formal la suveranitatea asupra Transnistriei şi Găgăuziei) este interesantă pentru Kremiln în măsura în care, astfel, nu va avea nimic de obiectat asupra viitoarelor uşor de anticipat tentative de proclamare a unor alte entităţi naţionale „Mari“, ceea ce ar dinamita instantaneu regulile după care sunt formate EU şi NATO. Sau de dizlocare a unor teritorii din ceea ce sunt acum state unitare, mai apoi coagulate unor alte construcţii, de data asta federale, pe modelul soluţiei pe care ruşii o doresc acum pentru Ucraina sau pentru Siria.

Dar, veţi răspunde pe bună dreptate, vorbim despre o năzuinţă sfântă a neamului nostru, Basarabia este parte integrantă a fiinţei unitare a acelei Românii a cărei existenţă centenară o sărbătorim azi, Sigur că aşa e. În consecinţă, asta ar trebui să fie sensul argumentării atente şi echilibrat construite de bază de argumente istorice cât mai greu de negat sau interpretat, cu care diplomaţia noastră să fie însărcinată să se prezinte în lume, asociind marile cancelarii demersului nostru, poate tocmai cu argumentele şi pe canalele folosite pentru realizarea momentului din 1918. Ieşind cu harta României Mari, aceea pentru care a existat acordul Marilor Puteri, niciodată negat sau retras ulterior, deci parte integrantă a Europei născute după căderea imperiilor.

Dacă nu ieşim în lume cu argumentaţia noastră nici măcar în acest moment, vorbim în continuare noi pentru noi şi uităm că jocul politic este demult mondializat şi se joacă după nişte reguli foarte bine definite pe care echipa lui Vladimir Putin le ştie la perfecţie.

Nu vom face asta - şi aceasta a fost intenţia prezentării succinte ale temelor enormei ofensive a Kremlinului - rămânem pe mai departe doar la nivelul sentimental al „Podului de Flori“, moment profund emoţionant la nivel simbolic, dar care, pentru a deveni Pod de Piatră, are nevoie de constructori adecvaţi. Unii reali şi cu drag de ţară şi cu multă, multă ştiinţă de carte.