Când se va termina conflictul, cine mai rămâne pe hartă şi cine va discuta cu cine?

Întrebarea este logică şi urgentă deoarece perspectiva păcii poate da naştere unei realităţi care să fie mai complicată şi extrem de fragilă şi, pe cale de consecinţă, poate să devină un vector de explozie cu un potenţial enorm.

Atât de mare încât, de la începutul invaziei ruse, nimeni nu-şi asumă răspunderea de a demara public discuţia, tocmai deoarece perspectivele ar trebui decise prin decizii politice care sunt aproape imposibil de luat fiindcă ar adăuga noi tensiuni într-un climat de criză extrem cum este cel care de-abia începe să se construiască pe plan global.

Dar discuţia asta va avea loc fiindcă este imposibil de ocolit. Termenii în care se pune sunt foarte clar definiţi de situaţia din teren care se concretizează, zi după zi, în sensul extinderii „scenariului Crimeei” pe o porţiune mereu mai largă din teritoriul ucrainean, cu provincii care îşi declară una după alta intenţia de a organiza referendumuri care să le confirme despărţirea irevocabilă de Ucraina şi intrarea în componenţa Federaţiei Ruse.

Ne stau în faţă două scenarii.

Primul este cel în care, confirmând datele oferite de serviciile de informaţii militare britanice, armata rusă suferă de fapt înfrângeri teribile care au redus, în doar câteva luni de conflict, peste 30% din efectivele forţelor armate terestre ale Federaţiei Ruse, cum spunea amiralul Sir Tony Radakin, şeful de stat major al armatei britanice. Plus că ruşilor li se golesc arsenalele, rămân fără arme şi rachete, totul adăugându-se pierderilor economice uriaşe produse de sancţiunile internaţionale. Generalii noştri pensionari vă arată în fiecare zi acest lucru, cu o competenţă remarcabilă în mânuirea beţişorului pe hartă. Asta nu poate duce decât la un singur tip de final al conflictului, adică predarea necondiţionată a ruşilor.

Al doilea scenariu este cel în care ocupaţia militară rusească începe să impună extinderea şi întărirea structurilor administraţiei locale, fireşte pro-ruse şi instalate iniţial sub ameninţarea armelor. Numai că haosul iniţial, am văzut asta în multele zone de conflict pe care am avut ocazia să le văd în decursul carierei, funcţionează exploziv şi cu multe victime doar pentru scurt timp, căci natura (ca şi sisteme politice şi administrative) îşi caută în mod obligatoriu un punct de echilibru, poate nou, poate surprinzător, dar reluând funcţionarea instituţiilor statului cu şefi noi şi folosind o mare parte dintre funcţionarii „de dinainte”. Poate, în acest sens, vă aduceţi aminte de anii după Revoluţia din decembrie 89. În cazul de faţă, scenariul de care vorbesc presupune că administraţia ucraineană, câtă a mai rămas acolo, se va plia rapid la cerinţele ruşilor şi va funcţiona ca la Doneţk sau Lugansk, devenind, ca orice funcţionar conştiincios, la fel de pro-rusă cum fusese de convins patriotică şi ucraineană cu foarte puţin timp înainte. Uite, ieri, chiar preşedintele Zelenski i-a dat afară pe şeful serviciilor de informaţii şi pe procurorul general, afirmând că peste 60 dintre funcţionarii serviciilor lor care se aflau în teritoriile ocupate „lucrau împotriva Ucrainei” şi că 651 de cazuri penale au fost deschise pentru acuzaţii de înaltă trădare şi colaboraţionism împotriva unora dintre funcţionarii din procuratura generală, diversele servicii de investigaţii sau din alte instituţii de stat. Rămâne de văzut care va fi efectul acestor mişcări asupra moralului funcţionarilor din zonele preluate de ruşi.

În acest moment, după datele din teren, creşte exponenţial ca, în toamnă, cel puţin în două sau trei noi provincii să fie organizate referendumuri de independenţă. Caz în care se pune întrebarea normală dar acum cu răspuns imposibil de dat: care va fi răspunsul politic al Occidentului? Ruşii se bazează pe repetarea în coordonate identice a situaţiei post-invazia din Crimeea şi, în consecinţă, o redesenare a hărţilor şi frontierelor din regiune, cu confirmarea tacită a noilor frontiere ale Federaţiei Ruse. Occidentul, ca şi în cazul Crimeei, se va limita oare la sancţiuni şi la fraza generală” nu vom recunoaşte niciodată anexarea ilegală de teritorii” care, cum se vede, i-a impresionat până la lacrimi pe cei din Crimeea sau pe cei din Republicile separatiste auto-proclamate din estul Ucrainei? Poate nu, dar de ce, până în acest moment, nu a existat măcar o coordonare de poziţii generale faţă de situaţia post-conflict în Ucraina? Fără asta, mi se pare inutilă etalarea de bune intenţii umanitare pe care le veţi auzi la Conferinţa donatorilor din septembrie. Unde se vor trimite ajutoare? Doar în teritoriul controlat de forţele guvernamentale ucrainiene sau se va aştepta rezultatul final al conflictului şi, în mod corespunzător, se va discuta cu cine a rămas în viaţă şi pe ce poziţii?

O viziune cinică? Foarte posibil. Sau nu. Nimeni nu ştie şi, din lipsă de viziune politică, oare cât de aproape suntem de începerea unor negocieri pornind de la viziunea expusă de Kissinger privind „cedarea de teritorii contra pace”, asta înainte ca cedarea respectivă să devină „fait accompli” şi deci inoperantă ca argument în negocieri aşa cum e cazul Crimeei care, între timp, a devenit parte integrantă a teritoriului Federaţiei Ruse?