Sindicatele europene cer mărirea salariilor în ţările din Europa Centrală şi de Est!

„O strategie competiţională care să se bazeze pe existenţa salariilor mici nu a fost niciodată un model de dezvoltare ales de ţările din această zonă a continentului. Ţările de aici sunt semnificativ mai sărace decât cele din vestul Europei datorită unor diverşi factori istorici.

Au existat scăderi salariale de scurtă durată în unele dintre aceste ţări în faza iniţială a tranziţiei post-comuniste (spre ex. Cehoslovacia şi Polonia între 1989-1991) urmate de o perioadă de moderare a salariilor (Ungaria la mijlocul anilor '90, Slovenia şi Slovacia în perioada drumului lor către zona Euro), dar nu a existat o «strategie a salariilor mici». Dimpotrivă, speranţa populaţiilor, alimentată şi de promisiunile politicienilor, a fost de a atinge nivelul standardelor de viaţă din Occident” - se spune într-un studiu publicat cu două zile în urmă de Confederaţia Europeană a Sindicatelor.

Atinge o problemă deosebit de serioasă, căci problema salariilor mici din zona ţărilor din Europa Centrală şi de Est (ECE) a devenit subiect de intensă dezbatere politică pe plan european. Din două motive. Pe de o parte, realizarea faptului că discuţia despre un „model european” este absolut sterilă şi demagogică atâta timp cât continuă (şi în unele cazuri cahiar se adâncesc cu rapiditate) decalajele între standardele de viaţă din ţările UE27. Pe de altă parte, dintr-un motiv de securitate, căci ţările din ECE, tocmai din cauza existenţei unui nivel scăzut sau chiar umilitor de scăzut al salariilor, au produs o vastă migraţie a forţei de muncă devenită sursă de dumping şi presiune considerată intolerabilă pe unele dintre pieţele muncii din occident.

Dar, constată semnatarii studiului, există acum un proces „spectaculos” de recuperare a diferenţelor. Iată exemplul dat cu trei ţări din zonă:

Foarte interesantă şi semnificativă, mai ales în perspectiva discuţiei aprinse care are loc acum în România privind legea salarizării unitare, este un tablou comparativ al evoluţiilor în domeniul salarial după anul 2000, atunci când a început să aibă loc „o convergenţă clară” între nivelul salarial din statele ECE şi cele din occidentul european. Numai în cazul României şi Ungariei „se notează o scădere în termeni reali a salariilor atunci când comparăm 2016 cu 2008, adică cu un minus de 4% şi, respectiv, de 8%”.

Ca un argument logic pentru nevoia de mărire a salariilor în ţările din ECE este faptul că nivelul scăzut de salarizare a fost sursa unei „migraţii pe scară largă mai ales din unele ţări, mai ales Polonia, România şi statele baltice, ceea ce a produs lipsă de forţă de muncă în ţările respective în anumite domenii, mai ales profesori, doctori, infirmiere şi şoferi de autobuz...”. Guvernele încercând, în perioada de dinainte de criza economică (aşa cum se doreşte acum la noi), să răspundă prin creşteri salariale în domeniul public „într-o încercare de a elimina efectele tensiunilor existente pe piaţa muncii care s-au făcut simţite la nivelul anumitor profesii”. Sunt date mai multe exemple în acest domeniu, din absolut toate ţările din ECE cu excepţia României unde de-abia acum este demarat un asemenea proces de creştere salarială care va putea produce efecte sensibile de-abia peste câţiva ani, asta în condiţiile în care, în termeni economici, se dovedeşte sustenabil şi poate să fie suportat şi sprijinit ca tendinţă constantă de performanţele economiei reale.

Aceasta însă este o problemă la nivelul ţărilor ECE, notează autorii studiului, deoarece criza economică a încetinit sau chiar modificat întreg procesul de convergenţă demarat cu atâta greutate după 1990. Aceasta deoarece criza „a pus sub semnul întrebării unul dintre pilierii idealului european, adică atingerea unei convergenţe a ţărilor sărace înspre nivelul ţărilor bogate. Performanţele slabe în termeni de PIB şi investiţii sunt o caracteristică a acestor ţări şi convergenţa în termen de PIB pe cap de locuitor faţă de cel din EU15 pare să fie o problemă. Cu excepţia Slovaciei şi Poloniei, PIB-ul în 2015 nu este foarte departe de nivelul de dinainte de criză... este pus acum sub semnul întrebării întreg procesul de convergenţâ al ţărilor din ECE care a avut loc înainte de începerea crizei economice. Tăierile salariile şi moderarea salariilor au devenit caracteristici comune pentru ţările din ECR în perioada post-criză şi nu s-au limitat la acele ţări care au fost sever afectate de criză sau au fost condiţionate de termenii specifici ai programelor de împrumut. Mai mult chiar, toate astea se întâmplă în momentul în care (într-o perspectivă pe termen lung) modelul de competitivitate bazat pe salarii mici din ECE şi-a atins limitele”.

Evident, discuţia despre creşterile salariale nu se poate face în abstract, ci pe baza relaţionării fundamentale cu productivitatea muncii. Iată, în acest caz, comparaţia prezentată de studiul sindicaliştilor europeni:

Aceasta a justificat o opinie general împărtăşită că măririle salariale din ţările ECE anterioare crizei erau nesustenabile şi că „zona ECE, asemenea periferiei de sud a zonei Euro, îşi pierduse competitivitatea. Iată de ce o corecţie negativă a salariilor a intrat pe agendă. În cazul ţărilor pentru care se oferise sprijin financiar prin FMI (Letonia, Ungaria şi România dintre ţările ECE) tăierile de salarii au figurat printre condiţiile de a primi asistenţă din partea SCF (Standby Credit Facility). Intervenţia directă în zona salariilor, tăierea sau îngheţarea plăţilor din sectorul public şi salariilor minime au fost implementate de Letonia, Ungaria şi România... iar creşterea salarială a reînceput doar după 2013 în unele state (statele baltice şi Bulgaria), în timp ce în Ungaria, România şi Slovenia nu s-a întâmplat acest lucru”.

Un cerc vicios? Posibil deoarece, pe fond, în zona ECE se combină mai mulţi factori, foarte sensibili şi la nivelul realităţii economice româneşti. Existenţa un prost management la nivelul unităţilor de producţie combinat cu o neştiinţă reală a decidenţilor politici de a accesa banii şi pârghiile europene au făcut să fie foarte uşoară menţinerea noastră într-un context realmente dezastruos. Căci, aşa cum notează experţii sindicatelor europene, statusul zonei noastre ca unul caracterizat de salarii scăzute şi, în consecinţă, forţă de muncă extrem de ieftină „defineşte rolul acestei regiuni î diviziunea internaţională a muncii care a devenit acum o dublă constrângere pentru viitorul dezvoltării. În primul rând, limitează creşterea prosperităţii ţinând sub presiune cererea internă şi apoi, în al doilea rând, menţine întreaga regiune închisă la nivelul unui rol de subordonare şi dependenţă care este bazat pe pe activităţi cu valoare adăugată scăzută de genul asamblare şi furnizare, fără alte perspective”.

Iată de ce viziunea românească asupra propriului nostru model de dezvoltare ar trebui, programatic, să favorizeze la modul cel mai activ (prin crearea de oferte speciale şi motivaţionale) pe acei investitori care aduc industrii creatoare de plus valoare intensivă. Pe de altă parte, apariţia unor salarii competitive în zona sectorului public pot condiţiona şi provoca mişcări similare şi în sectorul privat „nivelul de salarizare având şi un efect asupra productivităţii pe termen lung. Salariile mari pot să producă a schimbare structurală către apariţia unor activităţi mai specializate şi generatoare de mai mare valoare adăugată... şi asta va duce şi la decizii mai selective ale investitorilor”.

Desigur, toate acestea nu sunt decât teorie goală dacă nu există, pe fond, reală şi sustenabilă, o creştere economică la nivel naţional, singura care să poată justifica programe pe termen lung de creştere a salariilor. De aici, poate, atenţia cu care instituţiile europene şi Comisia, în special, privesc cu atenţie mişcările din România care-şi argumentează acum intenţiile spectaculoase de schimbare a grilelor salariile din sectorul public prin perspectivele sale de creştere economică, prin cele mai spectaculoase la nivelul UE.

Sigur că vin târziu dar, poate, nu într-atât de târziu încât să nu poată opri cel mai dramatic fenomen, cel al migraţiei forţei de muncă, mai întâi cel cu care ne-am şi mândrit într-o teribilă inconştienţă „căpşunarii care trimit acasă bani la copii” până la exodul de creiere de acum, tinerii foarte bine pregătiţi care-şi doresc cu orice preţ să emigreze, acceptând orice fel de condiţii doar pentru a pleca din România.

Pentru asta, însă, trebuie coagulată o viziune naţională asumată de toate partidele politice, de patronate şi sindicate. Altfel... auzeam deunăzi, pe o televiziune românească, un lider sindical spunând ceva trist, grav şi arătând limitările cumplite ale gândirii minuscule de tip cârpăceală care a caracterizat jocurile de până acum: „Păi, domnule, eu mă bat să ia şi ai mei creşteri ca ăilalţi, să intrăm pe legea asta. Că dacă, mâine, cad ăştia de la putere şi vin ăilalţi? Cine ştie ce-or vrea să facă? Aşa că vrem acuma, dacă nu ne băgăm pe grevă generală...”.

Pe asemenea raţionament, jocul se închide înainte de-a începe. Aveţi, în continuare, studiul sindicaliştilor europeni pentru a vedea cum ştiu ei să pună problema şi pentru a înţelege de ce, tocmai din această cauză, au reuşit să stabilească un model funcţional de dialog permanent şi foarte serios (chiar dacă, uneori, cu multe scântei) cu guvernele din ţările occidentale.

Se poate constitui un asemenea model care să dubleze, să justifice şi să susţină pe termen lung ceea ce este proiectul de măriri salariale? Atunci, da, poate să existe o logică şi o speranţă.