Să dea Domnul să n-am dreptate!

Există o imagine dominantă şi, în spatele ei, o realitate discretă, dar nu mai puţin explozivă. Imaginea dominantă este că „problema Brexit“ s-a încheiat odată cu înclinarea prea puţin graţioasă a UE în faţa şantajului britanic.

În primul rând, nu e deloc, dar absolut deloc clar că problema respectivă s-a încheiat, decizia finală aparţinând acum electoratului.

În al doilea rând, de va fi sau nu Brexit, Europa nu va mai arăta niciodată ca până acum: se schimbă cu o viteză vertiginoasă relaţiile de încredere şi putere între parteneri, se creează noi blocuri de alianţe şi se reformulează principii de joc.

În al treilea rând - şi aici vorbim despre „realitatea discretă“ – începe să devină din ce în ce mai evident că „problema Brexit“ va putea fi folosită rapid drept „precedentul Brexit“, în măsura în care, în asentimentul tacit al tuturor, David Cameron a deschis Marea Cutie a Pandorei, cea mereu evocată şi niciodată pusă ca atare pe masă, cel puţin în acest mod şi în aceşti termeni.

Marea Cutie a Pandorei, acolo unde trăiesc mulţi demoni foarte puternici, a lăsat să scape pe primul dintre ei, demon major şi tentant pentru toată lumea: problema super-delicată şi cu un enorm potenţial de explozie a modului în care pot fi trataţi pe viitor (şi, evident, refuzaţi) aşa-numiţii „migranţi economici interni“, cetăţeni europeni veniţi mai ales din ţările sărace ale estului şi din sudul brusc sărăcit, Grecia spre exemplu. În acest sens, Cameron a bătut la uşi demult larg deschise: toate statele occidentale au ridicat deja, într-o formulă sau alta, problema supra-saturării sistemelor lor naţionale de securitate socială, puse la grea încercare de cei pe care-i acuză de a fi sosit doar în speranţa de a obţine ajutoare sociale, profitând la maximum de reglementările (cu adevărat extrem de laxe) naţionale, obligate să respecte cadrul trasat până acum de legislaţia europeană în domeniu. Un „turism social“ împotriva căruia se ridică acum din ce în ce mai multe voci, fiind posibile noi reglementări foarte restrictive.

Începutul a fost deja făcut şi ai noştri conaţionali se află în situaţia nefericită de a fi produs cazul pe care a trebuit să se pronunţe Curtea Europeană de Justiţie, pe 11 noiembrie 2014, la cererea Germaniei.

Concret, Curtea din Luxemburg a fost sesizată în 2013 de către Tribunalul social din Leipzig în cadrul unui litigiu în care o persoană de cetăţenie română, Elisabeta Dano şi fiul său Florin, reclamau Agenţia pentru probleme de muncă din Leipzig deoarece aceasta refuza să le plătească alocaţiile sociale. Pe baza unei directive privind dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor din UE şi dreptul acestora de a locui în orice stat membru, Curtea a a stabilit că dna Dano locuia în Germania de mai mult de trei luni şi de mai puţin de cinci ani, având nevoie, în acest sens, de un document legal de şedere. Dar, se spune în decizia Curţii, „în momentul faptelor, nu putea prezenta niciun fel de dovadă că ar fi căutat de muncă“, neavând mijloacele de a se întreţine pe ea şi familia sa. În acest sens, nu putea solicita un drept de sejur şi, de aici „nu putea cere un tratament egal cu cetăţenii statului membru pe al cărei teritoriu se afla“. Dna Dano se afla în Germania din 2010, nu avea niciun fel de calificare profesională, nu vorbea limba germană.

„Trebuie evitat ca cetăţenii dintr-o ţară UE care trăiesc pe teritoriul altul stat membru să devină o povară foarte grea pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru respectiv...“ - Decizia Curţii Europene de Justiţie, 11 noiembrie 2014

Răspunzând cererii Tribunalului de Leipzig, judecătorii Curţeii Europene de Justiţie au transmis un mesaj extrem de clar: oricare stat membru are dreptul să refuze acordarea prestaţiilor sociale cetăţenilor europeni care nu exercită niciun fel de activitate şi exercită dreptul lor la liberă circulaţie doar în scopul de a beneficia de ajutoarele sociale într-un alt stat membru din momentul în care nu dispun de rsursele necesare pentru a solicita un dreept de sejur.

Este sau nu situaţia actuală mai mult decât propice pentru a vedea o extindere a discuţiei în sensul apariţiei unui acord european ale cărui prevederi viitoare să reia o parte importantă din „pachetul social Cameron“? Este extrem de posibil, chiar probabil deoarece contextul este extrem de propice şi din ce în ce mai multe guverne întrevăd o posibilitate de a lega două răspunsuri într-n cadrul legislativ comun: pe de o parte unul privind migraţia ilegală provenind din spaţiul extra-comunitar şi, pe de altă parte, un al doilea set de măsuri destinat, în bloc, descurajării „turismului social“ şi, totodată, limitării accesului la pieţele de muncă de tip Eldorado.

Discuţia este extrem de gravă şi de serioasă pentru că este vorba despre un element component esenţial al schimbării de esenţă a concepţiei asupra rolului statului în viitoarea Europă

În acest sens, iată ce spunea, în urmă cu doar câteva zile, Hans-Werner Sinn, profesor de Economie şi Finanţe publice la Universitatea din Munchen şi preşedintele Institutului german de cercetări economice care vorbea despre consecinţele dispariţiei Statelor-Providenţă:

„Acestea sunt fundamental incompatibile cu libera circulaţie a persoanelor dintr-o ţară în alta atâta timp cât noii veniţi au acces imediat şi deplin la prestaţiile sociale în ţara unde ajung. Când se întâmplă aşa, ţara respectivă funcţionează efectiv ca o pungă deschisă de alocaţii, o ţară unde te duci datorită tocmai acestor prestaţii sociale; ţara va atrage un mare număr de migranţi, cu mult mai mulţi decât ar fi de dorit din punct de vedere economic deoarece aceştia vor primi, în plus faţă de salariu, o subvenţie sub forma unor transferuri publice. În consecinţă, va trebui să înlocuim sistemul de indemnizaţii pentru şomaj, predominant acum cu unul care să prevadă complemente de salariu şi muncă în interesul comunităţii. Costul net al prestaţiilor sociale ar scădea şi tentaţiile migratorii ar fi mai mici.“ -este ceea ce a sugerat recent Andrea Nahles, ministrul german al muncii, luând apărarea a ceea ce germanii numesc „munca pe un euro“, acel tip de activitate care transformă indemnizaţia în salariu”.

Este posibil, repet, ca această discuţie să devină prioritară deoarece în foarte scurt timp urmează publicarea unei noi propuneri legislative privind dreptul de azil şi un summit extraordinar pe problemele migraţiei, fiecare încercând să răspundă la întrebarea crucială: totuşi, ce ne facem cu cei care au ajuns în Europa şi continuă să intre în ritm de aproximativ 10-15.000 pe săptămână? Cum o parte importantă dintre ei ar urma să fie integraţi economic, asta se va face conform căror norme şi cu ce tip de privilegii sociale „la cheie”, dat fiind că, încă, prevederile europene ale „statului providenţă” nu s-au schimbat?

Aici apare primejdia majoră ca „pachetul Cameron“ să fie considerat o soluţie perfectă (sau, cel puţin, una eficientă şi posibil de prezentat opiniilor publice) pentru a rezolva într-un cadru unitar TOATE aspectele migraţiei, printr-o acţiune comună împotriva „turismului social“ de orice fel, cu actori trataţi la grămadă, europeni şi non-europeni.

Sau, mai precis, pentru a defini un sistem de apărare al lumii occidentale cu pieţe sale de muncă împotriva „celorlalţi”. O generalizare care poate să coste mult şi care, la limită, să hrănească actualele atât de puternice formule eurosceptice sau chiar anti-europene care prind cheag, neaşteptat de repede, şi în ţările Europei Centrale şi de Est. Aceasta este percepţia „nucleului central” faţă de „emigraţia din periferie”:

Nu ştiu dacă această discuţie a ajuns şi la Bucureşti. Dar sunt convins că ar trebui să ne pregătim din timp scenarii de negociere realiste şi agresive în cazul în care, Doamne fereşte, se va merge dincolo de convorbiri informale de testare a reacţiilor diverselor pieţe şi opinii publice.

Acestea există şi au o motivaţie. Se invocă din ce în ce mai des o anumită hartă-proiecţie, cea care ar da imaginea impactului fluxurilor europene asupra populaţiei europene la orizontul anului 2010.Este util ca atât dumneavoastră cât şi decidenţii noştri politici să o puteţi accesa şi analiza, aşa cum o fac acum, intens, negociatorii viitorului de la Bruxelles :

Să dea Domnul, însă, să nu am dreptate şi să fie simple discuţii la o cafea, pe vânt şi ploaie, într-un Bruxelles în aşteptarea unor alte Summit-uri, mereu decisive, meru excepţionale...